O viitoare politică externă a României

Este limpede pentru mulţi dintre românii cărora le pasă cum va arăta viitorul ţării lor din noiembrie încolo că, după 10 ani pierduţi în gîlceavă şi învrăjbiri, se va pune problema unor reformări grabnice şi radicale, atît în ceea ce priveşte politicile interne, cît şi cu privire la cele externe. Din 2004 încoace – un răstimp chinuitor de lung – România post-decembristă a ratat un alt start istoric, a fost împinsă înapoi, în timp, către un regim personal al Puterii, şi în spaţii geografice către alte vasalităţi, extra-europene. A fost, din nou, destructurată. Pe plan intern, Constituţia a fost interpretată discreţionar sau dată uitării, partide şi ideologii vechi de mai mult de 100 de ani hăituite şi aduse în pragul lichidării, populaţia stîrnită împotriva oamenilor aleşi pe căi democratice, actul de guvernare a fost fie obstrucţionat, fie aservit 100% şi s-a limitat, practic, la jefuirea bugetului naţional.

Orientarea către o dreaptă agresivă, fără aderenţă socială, identitate ideologică şi tradiţii în politica românească, precum şi renunţarea la vechile principii ale consensului guvernanţi-guvernaţi, renunţarea la statul social vechi de decenii şi în curs de readaptare, după 1990, la rigorile capitalismului, toate acestea au adus o schimbare nefastă în mecanismul de conducere a ţării, au stat la baza destructurării. Politica externă tradiţională şi postulatele ei au fost trimise în şomaj permanent, fostele iniţiative diplomatice ale României, regionale, europene, la ONU sau în alte organisme internaţionale au fost înlocuite cu prezenţa operativă a militarilor români în conflicte deschise din Orientul Mijlociu, Europa de Sud-Est, sau Asia, pentru prima oară după 60 de ani (ofensiva Armatei a IV-a Române în Munţii Tatra Mică, din Cehoslovacia, aprilie-mai 1945), sub administraţia Traian Băsescu, un soldat român a căzut într-un război deschis, în Irak, aprilie 2006.

După un model străin, în România, locul diplomaţilor a fost luat de militari. Contrareacţia internaţională, negativă, apărută treptat după instaurarea hegemoniei monopolare a SUA, pe la 1990, a ocolit România aproape un deceniu şi jumătate, dar regimul Băsescu, din 2004 încoace, a făcut numai rău, tuturor, inclusiv aliatului strategic America, a adus anti-americanismul şi în această ţară, a provocat alinierea ei la poziţia rezervată a Germaniei, Franţei, Italiei, Spaniei, Greciei, Cehiei, Ungariei, Bulgariei etc. faţă de partenerul transatlantic. Iar o altă „moştenire” nenorocită a băsismului care, de data asta, îi deosebeşte radical pe români de germani, francezi, italieni, spanioli, greci, cehi, unguri, bulgari etc. este că, în timp ce aceia înţeleg să tragă foloase de la o cooperare economică şi chiar politică cu actuala Rusie şi alţi ex-sovietici, vreme de 10 ani, Băsescu a ocărît Moscova, l-a ocărît pe Vladimir Putin, a instigat populaţia împotriva Rusiei şi a omului de rînd de acolo, a înveninat şi a pus pe butuci orice relaţie bilaterală româno-rusă. Şi astfel, a pus opinia publică, oamenii obişnuiţi de aici, în situaţia unică, printre europeni, de a avea adversităţi şi, bineînţeles, opinii greşite şi faţă de americani, şi faţă de ruşi, şi faţă de Rusia, şi faţă de Statele Unite ale Americii.

Şi, ca paguba să fie desăvîrşită, Băsescu pleacă şi ne lasă în această postură mizerabilă tocmai acum, cînd şi Washingtonul, şi Moscova au analizat serios şi au acceptat să îngroape securea războiului, să uite monopolarismul, să uite suprematismul, să uite refacerea fizică a vechiului imperiu şi alte extravaganţe geografice în Europa, să renunţe la presiuni economice cu iz politic şi să dea presiune în conductele de gaze naturale către europeni. Au acceptat, după un sfert de secol de politici aberante, nerealiste, şi s-au pus la treabă, ca să refacă fosta înţelegere şi fosta coexistenţă paşnică americano-sovietică, cea de dinainte de prăbuşirea comunismului, de data aceasta ruso-americană. Singura care poate readuce pacea în lume, după cum se vede brusc, de 2-3 săptămîni încoace, în Ucraina (încheierea ostilităţilor militare, negocieri la cel mai înalt nivel, un contract nou de tranzit şi livrări de gaze), în Iran (negocieri serioase, acceptarea de către Teheran a neproliferării nucleare şi a controlului internaţional etc.), la NATO (noua poziţie faţă de Rusia, neconflictuală, a noului secretar general al alianţei) şi, în curînd, în abordarea politică şi militară a problemei auto-intitulatului Stat Islamic de pe teritoriile Siriei şi Irakului.

S-au pus la treabă, să refacă moştenirea lăsată de venerabilul Henry Kissinger, fostul secretar de Stat american: „echilibrul terorii nucleare” ruso-americane. După alegerile din noiembrie, în ce priveşte politica externă a ţării sale, noul preşedinte al României se va afla într-o situaţie extrem de dificilă, dar şi în faţa unei oportunităţi formidabile. Pe de o parte, va „moşteni”, odată cu scaunul de la Palatul Cotroceni, şi o populaţie care trebuie reînvăţată partea bună a lucrurilor şi în ceea ce priveşte America şi Rusia, adică să priceapă ceea ce este în folosul ţării sale. Pe de altă parte, la acest început de drum nou, România ar putea să se angajeze, în politica sa externă, pe calea promovării ferme a noii înţelegeri americano-ruse, singura capabilă să restabilească echilibrul, securitatea şi pacea în Europa de Est şi în alte părţi. Diferenţa dintre anii ’90 trecuţi şi sfîrşitul lui 2014 este că, pe atunci, unul din cei doi credea că poate fi suprematist şi hegemon pentru tot restul Secolului XXI, şi celălalt, după dezmembrarea URSS, era groggy, iar astăzi bipolarismul se reinstalează cu repeziciune în politica internaţională – în scurtă vreme, nimic nu va putea funcţiona fără înţelegere/consens/acord etc. între cei doi. În aceste condiţii, o oportunitate extraordinară din viitorul apropiat al României ar putea fi lansarea unei iniţiative de politici internaţionale exact din locul cel mai favorabil: de la frontiera triplă – geografică, civilizaţională şi militară – dintre cele două lumi, lumea euro-atlantică şi lumea euro-asiatică.

RADU TOMA
TRICOLORUL