MULTICULTURALISM ŞI IDENTITATE

O controversă fără sfîrşit a vizat relaţia dintre naţionalism şi patriotism. Deşi unii susţin că naţionalismul nu înseamnă nimic în plus sau în minus faţă de patriotism – credinţa în idealurile naţionale şi apărarea intereselor naţionale – există şi păreri potrivit cărora naţionalismul e o ramură a patriotismului: toţi naţionaliştii sînt patrioţi, dar nu toţi patrioţii sînt naţionalişti. Aceasta pentru că patriotismul înseamnă loialitate faţă de o ţară, însă nu toate ţările sînt omogene din punct de vedere naţional. Este posibil să fii patriot canadian sau belgian, dar e oximoronic să fii naţionalist belgian sau canadian, pentru că fiecare dintre aceste două ţări include două naţionalităţi: canadienii – francezi şi englezi, belgienii – valoni (francezi) şi flamanzi (olandezi). Charles Maurras stăruia că „patriotismul este pioşenia faţă de solul naţional, pămîntul strămoşesc şi, prin extensie, teritoriul istoric al unui popor; virtutea pe care o desemnează se aplică apărării acestui teritoriu contra Străinului din exterior. Naţionalismul nu se raportează numai la pămîntul strămoşesc, ci la strămoşii înşişi, la sîngele acestora, la opera şi moştenirea lor morală şi spirituală, înainte chiar de aceea materială.

Naţionalismul presupune salvarea tuturor acestor comori, care pot fi primejduite fără ca străinii să treacă graniţa, iar teritoriul să fie efectiv invadat. Naţionalismul apără naţiunea contra Străinului din interior. (…) Naţionalismul impune tuturor chestiunilor diverse care i se înfăţişează un numitor comun: Interesul Naţional”. Naţionalismul îşi propune să promoveze interesele tuturor celor de aceeaşi natio, adică ale unui grup care are o origine şi educaţie comune, cu alte cuvinte, care are obiceiuri de comunicare complementare. Patriotismul îi priveşte pe toţi rezidenţii unui grup etnic, indiferent de originea lor etnică. Naţionalismul îi priveşte pe toţi membrii unui grup etnic, indiferent de ţara lor de rezidenţă (Karl Deutsch). La fel de adevărat este că „naţionalismul e preocupat în primul rînd de independenţa şi unitatea naţiunii; patriotismul este pasiunea care-l influenţează pe individ să-şi slujească obiectul devotaţiunii – patria sa, fie apărînd-o de invazii, fie aparîndu-i drepturile, fie menţinînd vigoarea şi puritatea legilor şi instituţiilor” (Louis L. Snyder). O altă problemă este cea a relaţiei dintre multiculturalism şi identitate; autorul unei cărţi teziste (Levente Salat) încearcă să inoculeze virusul unei otrăvitoare diversiuni şovine, antiromâneşti.

Totuşi, dacă citim printre rînduri, vom şti să separăm minciuna de adevăr. Iată cîteva pasaje: „Identitatea de grup este indicatorul intensităţii conştiinţei identitare a comunităţii etno-culturale, importantă din punctul de vedere al modelului şi este cu atît mai puternică cu cît există mai multe trăsături comune, caracteristice membrilor grupului. Astfel, indicatorii gradului de identitate sînt limba comună, religia, semnele fizice ale rasei, istoria şi cultura particulară comună de cel puţin 100 de ani, identificabile sub forma tradiţiilor ce prescriu ritualurile coexistenţei, obiceiurile juridice şi întreţes în mod definitoriu viaţa cotidiană. (…) O sursă probabilă a solidarităţii în societăţile moderne ar putea fi, evident, identitatea comună. La prima vedere, aceasta pare să fie liantul care îi uneşte pe cetăţenii unui stat şi care îi desparte de cetăţenii altor state, chiar şi de cei cu care se regăsesc, în alte contexte, într-o largă comuniune de valori fundamentale. Dacă analizăm însă problema identităţii ceva mai atent, realizăm că în societăţile multiculturale tocmai această identitate comună e ceea ce lipseşte, pentru că diferitele limbi vorbite, interpretările contradictorii – uneori chiar opuse – ale istoriei şi diferenţele religioase ridică bariere insurmontabile în calea unei comuniuni a identităţilor”.

Într-o abordare mai echilibrată a controversei identitare, naţionalismul este privit ca „o ideologie întemeiată pe convingerea că oamenii cu o identitate comună constituie o comunitate politică, socială şi culturală diferită. Această identitate comună rezidă în anumite caracteristici: etnicitate, descendenţă, limbă, cultură şi societate. Naţionaliştii au cerut întotdeauna de-a lungul Istoriei, ca guvernanţii să aibă aceeaşi identitate cu cei guvernaţi şi să se străduiască să conserve moştenirea spirituală naţională. Totodată, naţionaliştii fac distincţia între stat şi naţiune, în sensul că raţiunea de a fi a statului este să slujească intereselor naţiunii” (Doug Vandinan). În general, se consideră că multiculturalismul şi naţionalismul sînt concepte contrare. Există şi opinii, precum cele ale lui Paul Treanor, diferite de aceea majoritară: „Viziunea despre lume a multiculturaliştilor este aceeaşi pe care o au partidele anti-imigraţioniste din Europa – o perspectivă cultural-naţionalistă”. Iată şi cîteva argumente: „Multiculturalismul aduce iarăşi în prim-plan sîmburele tare al doctrinelor biologice rasiale, înlocuind cuvîntul discreditat rasă prin sintagme precum identitate, cultură sau rădăcini. Există paralele evidente cu naţionalismul: credinţa în necesitatea fiecărei culturi în parte, loialitatea cerută de aceasta, datoria de a o transmite generaţiei următoare”…

VLAD HOGEA
TRICOLORUL