Quadratura ucrainiană

Laboratorul de studii geopolitice şi profiluri regionale al Institutului de Sociologie iniţiază seria dedicată profilurilor regionale interne şi internaţionale. Seria acestor studii prefaţează proiectul unor studii enciclopedice şi regionale, ca parte a programului fundamental: Noua Enciclopedie a României. O asemenea lucrare va cuprinde informaţii asupra românilor de pretutindeni, iar studii precum cel de faţă au caracter de scurte examinări ale problemelor care, într-un fel sau altul, se intersectează cu soarta românilor din afara frontierelor ţării şi a românilor din interior. Studiile de acest gen sînt, totodată, şi răspunsul la o datorie civică şi ştiinţifică a unui cercetător la un Institut de sociologie care nu poate trage obloanele în faţa unora dintre chestiunile regionale sub motiv că nu sînt probleme interne. Într-o lume globalizată, o chestiune regională din vecinătatea României se intersectează cu marea chestiune socială care nu poate fi nici cunoscută, nici soluţionată într-o abordare epistemologică de tip „structură închisă”. România, ca ţară membră a U.E. şi a N.A.T.O., este, prin excelenţă, o „structură identitară deschisă”, ceea ce măreşte responsabilitatea ştiinţei româneşti şi obligă sociologia să se manifeste ca o ştiinţă regională activă, militantă, pentru a fi cu adevărat folositoare patriei. Acesta e motivul pentru care aşezăm aceste studii sub deviza, de culoare gustiană: Pro deo pro Scientia et Patria! În Ucraina, timpul „marii discordii” de-abia acum începe. Dincolo de ipoteza vreunei confruntări deschise (puţin probabilă, în opinia mea), EuroMaidanul a prefaţat, totuşi, un război, un altfel de război, care nu se va sfîrşi prea curînd, un război al paradigmelor. Ucraina închide între hotarele ei cel puţin 3 paradigme cu un potenţial de anarhie şi conflict deosebit de puternic: paradigma huntingtoniană, ai cărei decriptori sînt cele două regiuni religioase, ortodoxă şi catolică (greco-catolică); paradigma regionalistă multi-etnică, aşezată peste geografie cu profiluri teritorializate distincte, pe care a încercat Ianukovici să le utilizeze electoral cînd s-a sprijinit pe formula partidului regiunilor; paradigma etatismului ucrainian, asemănător unui capac peste un cazan care fierbe, un capac abil sau inabil „folosit” de feluritele grupări politice de la Kiev şi, probabil, de felurite reţele interesate în evoluţiile zonei. Răspunsurile istoriei recente la chestiunea ucrainiană au fost trei şi toate au eşuat: etatismul, regionalismul, integraţionismul sovietic. În plus, ca şi în restul zonelor ex-comuniste, regimul de aici s-a odihnit la umbra scorburoaselor ramificaţii oligarhice, care au accentuat blocajul formulei etatiste şi, deopotrivă, al unei formule bazate pe un partid monocolor al regiunilor, un fel de cuvertură politică aruncată peste un peisaj regional multicolor. În plus, noua conducere de la Kiev şi-a descoperit şi ea profilul oligarhic încă mai accentuat decît al vechilor conduceri, iar proba este furnizată de anularea reglementărilor care oficializaseră dreptul „minorităţilor” de a-şi folosi limba în şcoli. Dintre toti, cel mai apropiat de specificul ucrainian (regionalist, multietnic si hungtingtonian în materie de religiozitate) a fost, totuşi, Ianukovici, deşi, prin specificul vecinătăţii apropiate, s-a orientat spre Rusia, ceea ce l-a împins spre inevitabila ciocnire cu Kievul EuroMaidanului. Mai apoi, e bine să ne amintim că nici formula lui Ianukovici nu s-a rezemat, iniţial, pe o aplicaţie dictatorială, căci orientarea lui a fost validată de votanţii care au impus-o folosindu-se de maşina democraţiei electorale de oriunde. Să reţinem, aşadar, specificul profilului ucrainian, fiindcă, în disputele de mîine, acest profil va reveni din fundal ca un adevărat nod gordian al înfruntărilor diplomatice. Cine va tăia nodul gordian e greu de spus, deşi Rusia se grăbeşte să taie nodul folosindu-se de sabia sevastopolită, care revine în panoplia armelor utilizabile în evoluţia unei ciocniri endemice la sudul Ucrainei de azi, în speţă într-o zonă de maxim interes geostrategic. Lumea este împinsă spre Simferopol, care este capitala convenţională a Crimeei. În realitate, chestiunea Crimeei închide în ea acest dualism dintre continentalistul Simferopol şi talasocraticul Sevastopol. Cu o precizare: Sevastopolul este creaţia înaintării Rusiei spre mările calde (să nu uităm că acest oraş este fondat de Ecaterina a II-a a Rusiei prestigioasei genealogii dinastice a Romanovilor, adică într-o perioadă de maximum al puterii ponto-caspice a Rusiei) şi este unul dintre puţinele sisteme talasocratice la care mai are acces Rusia continentalistă. De aici şi temperatura confruntărilor din Crimeea. Altminteri spus, esenţa chestiunii ucrainiene este tocmai acest triplet, la care n-au putut răspunde nici etatismul, nici regionalismul, nici integraţionismul sovietic, cu cele două formule sovietice ale lui Stalin-Kaganovici şi Hruşciov. Prin umrare, fundalul chestiunii ucrainiene este definit de acest nod quadratic, o adevărată quadratură a cercului ucrainian:
1) Etno-naţional, Ucraina este un stat monocolor peste un popor multicolor, un compozitum alcătuit din majoritatea ucrainiană şi din „minorităţi semnificative” (Foucher): ruşi (în Sevastopol aceştia reprezintă 70% din populaţia metropolei peninsulare), români, tătari, armeni, evrei (dacă se foloseşte geonimul, atunci populaţia ruso-tătară din Crimeea poate fi denumită populaţie sevastopolită, dată fiind împletirea dintre funcţia Sevastopolului şi destinul acestei populaţii);
2) Religios, Ucraina este o ţară tăiată de frontiera huntingtoniană, care separă cele două arii religioase situate la estul şi la vestul Ucrainei;
3) Militar, Ucraina include vechea „chestiune a Crimeei”, descoperită privirii diplomatice ca una dintre chestiunile geopolitice grele de binecunoscutul Război al Crimeei (1854-1855), cunoscut şi ca asediul de 11 luni al Sevastopolului, declanşat de trupele franceze-engleze-sardiniene-turceşti;
4) Geopolitic, problema nu este legată neapărat de întreaga Ucraină, ci de sudul ei, adică de acea parte care se întinde de la fostele porturi ale Sf. Voevod Ştefan cel Mare al Moldovei, Chilia şi Cetatea Albă şi pînă la Sevastopol, care şi este cuiul lui Pepelea. De aceea, cred că aşa-numita chestiune ucrainiană se va disputa la Sevastopol, motiv pentru care putem spune şi că problema este legată de controlul pontic. Cine va controla mîine Marea Neagră? Va fi o formulă hegemonică cu predominarea Alianţei Nord-Atlantice? Va fi ca pînă acum, o formulă de neutralitate a marilor puteri? Va fi o formulă bazată pe un conclav al puterilor? Va include acest conclav Rusia? Sînt doar cîteva întrebări aflate pe masa diplomaţiei convocate urgent la Marea Neagră. Cît priveşte poziţia României, lucrurile vor fi tranşate în disputa dintre cele două poziţii: poziţia unei Românii active geopolitic în regiunea de maxim interes pentru destinul regiunii şi al Statului Român însuşi (ca stat ponto-danubiano-carpatic) şi poziţia unei Românii al cărei absenteism va fi drapat de alinierea rapidă la condiţia de soldat pierdut într-o companie a unei armate cu adevărat copleşitoare. Diplomaţia românească pare a fi pregătită şi pentru un somn fără vise şi pentru o trezvie, o stare de veghe şi de atitudine în faţa unei istorii care tocmai începe, istoria viitoarei configuraţii ponto-caspice, care nu ne poate fi indiferentă, pentru că facem parte din ea.
Prof. univ. dr. ILIE BĂDESCU
TRICOLORUL