Îmi place să cred că realitatea noastră nu capătă dimensiunea unui poligon pentru trageri sau pentru experimente. Cînd privim în trecut, sîntem datori să tratăm cu mult respect faptele celor ce s-au jerfit pentru ţară. Prezentul este marcat, din ce în ce mai mult, de patima pentru putere a unor oameni care se pretind români, dar care uită să mai gîndească şi să simtă româneşte. Viitorul, în pofida optimismului specific nouă, românilor, se anunţă sumbru. Va mai exista România peste 100 de ani? Va mai exista Transilvania – pămînt românesc? Nu am în intenţie să generez polemici cu Puterea. Ştiu că un demers bazat pe probe deranjează, însă cred că Istoria românilor nu este un joc între cei puternici şi cei slabi. Istoria nu este o ştiinţă fără efecte, nici o discuţie care rămîne fixată în cadru academic. Deturnarea ei ajunge să aibă efecte juridice şi să justifice demersul de preluare a pămîntului ardelenilor chiar de sub picioarele lor. Românii au murit cu sutele de mii în cele două războaie mondiale ca să-şi dobîndească libertatea şi proprietatea asupra ţării lor, jefuită samavolnic secole de-a rîndul. Nu putem rămîne indiferenţi la reluarea jafului. Tocmai de aceea nu avem voie să tăcem cînd se încearcă falsificarea istoriei noastre, un asemenea proces concretizîndu-se în măsluirea actelor de proprietate, în preluarea sub stăpînire a pămînturilor de către alţii şi, în final, în pierderea unor bucăţi întregi din ţara noastră. Într-un material publicat recent, mărturiseam că mă încearcă un sentiment de gol interior, văzînd că, pe măsura trecerii timpului, ne-am uitat eroii şi părinţii, fraţii şi surorile, iar, cît de curînd, vom uita şi ce anume reprezintă România, dacă nu cumva acest lucru s-a şi întîmplat. Nu fac politică! Nu îmi doresc să fiu înţeles greşit, dar nu pot să îmi ascund amărăciunea. Europa ne este prezentată ca fiind o mare familie. Poate că aşa şi este, însă nu am învăţat nimic din lecţiile trăite. Fie că evocăm vremurile istorice şi fastul Cancelariei de la Viena, fie că privim spre Bruxelles-ul zilelor noastre, noi uităm, se pare, că locul nostru nu a fost niciodată la masa celor puternici! Strămoşii noştri erau legaţi de glie: iobagi, sau ţărani aserviţi. Ce se întîmplă acum? Istoria ne cere dreptul la reflecţie, dar cine să audă? Cine să înţeleagă? Cine mai vrea să asculte? Cine mai poate să înţeleagă ceva?
Trist, dar să fie, oare, şi adevărat?!
Dacă, iniţial, ne-am fi gîndit că, în 1989, vom doborî o dictatură pentru a o înlocui cu o democraţie, faptele sînt acelea care ne spun că trebuie să ne revizuim perspectiva. Mai degrabă, ni se demonstrează, an de an, lună de lună, zi de zi, eveniment cu eveniment, că am scăpat de un sistem în care un dictator hotăra singur (bine sau greşit) ceea ce el credea că este în Interesul Naţiunii – cu un angrenaj de mecanisme şi de reguli, în care decizia este difuză, iar rezultatul este, mai întotdeauna, în paguba ţării şi în folosul unor categorii sociale privilegiate, dar nelegitime. Urmărirea Interesului Naţional pare să fi fost definitiv abandonată, iar la Putere sînt instalate nişte păpuşi, manevrate, mai mult sau mai puţin direct, de forţe străine.
Vremurile nu sînt deloc uşoare!
Privesc la evenimentele din ultimele zile şi nu pot decît să retrăiesc acelaşi sentiment de gol interior. Parade cu cai şi cu politicieni veniţi de pe meleaguri străine, imnuri şi cîntece greu de înţeles pentru cei ce simt şi gîndesc româneşte, declaraţii cu caracter revizionist şi separatist, reacţii, timide, ale autorităţilor române. Vicepremierul Ungariei, Semjen Zsolt, a defilat călare alături de preşedintele Consiliului Judeţean Covasna, Tamaş Sandor. Toate acestea sînt subiecte de prim-plan, care definesc realitatea dinamică în care trăim. În timp ce drepturile românilor din jurul graniţelor sînt încălcate flagrant şi programat, ungurii îşi apără conaţionalii, creează şi aplică Legea maghiarilor de pretutindeni, în ciuda criticilor Europei. În timp ce noi nu ştim ce legi să mai facem, transformînd în obligaţii simple recomandări privind minorităţile, extremiştii unguri agită steagul separatismului şi îi incită nu doar pe maghiari, ci şi pe secui şi pe ceangăi.
Ce mai înseamnă patriotism?
Dincolo de orice interpretare, minorităţile au dreptul firesc şi legitim la exprimare. Ca român, subscriu majorităţii şi mă întreb: oare ziua de 1 Decembrie, Ziua Marii Uniri, a fost sărbătorită, cu acelaşi fast, la Budapesta, aşa cum este sărbătorită ziua de 15 Martie, Ziua maghiarilor de pretutindeni, în majoritatea oraşelor din Transilvania? Pe cine mai interesează adevărata semnificaţie a Monumentului celor 14 generali maghiari din Arad? Cine mai are interesul să readucă adevărul istoric în graniţele sale fireşti, atunci cînd ne gîndim la atrocităţile de la Ip, Moisei şi Trăznea? Cine mai are vreme să audă strigătele de durere ale celor 29 de ţărani români, arşi de vii într-o casă, în comuna Moisei, din Maramureş? „Lui Dumitru Sarca i-au tăiat mîinile, lui Dumitru Chiş i-au scos ochii, iar lui Pavel Sarca i-au smuls unghiile de la mîini. Nu pot să uit nici drama prin care au trecut Gheorghe Leonte şi soţia acestuia, care era în durerile facerii. Bărbatul a plecat după moaşă, dar pe drum a avut ghinionul să-i întîlnească pe cei din echipa criminală. Aceştia, sub ameninţarea armelor, l-au întors pe om din drum, iar odată ajunşi în curtea casei l-au împuşcat. Soţiei i-au scos copilul din burtă cu baioneta. O altă tragedie s-a petrecut, la cimitir, cu Maria Sarca, de 40 de ani, şi Maria Olla, de 15 ani. Cu toate că nu erau încă moarte, ele au fost aruncate în groapă comună şi îngropate de vii. În acea zi de 14 septembrie 1940, orice român întîlnit pe stradă, sau găsit acasă – a fost împuşcat”. Faptele rămîn fapte, chiar şi atunci cînd acestea nu sînt asumate. Am toată admiraţia pentru evreii din România, care şi-au plîns şi continuă să-şi plîngă părinţii, fraţii, surorile şi copiii, victime nevinovate, împuşcate doar pentru faptul că erau evrei. Cine îşi mai aduce aminte şi de românii care au fost împuşcaţi, doar pentru vina de a fi români? Cine îşi mai aduce aminte de protopopul Aurel Munteanu, din Huedin, care a fost torturat, în piaţa oraşului, timp de mai multe ore, după care i s a înfipt un ţăruş în gură, pînă ce i-a ieşit prin ceafă? Cine mai vrea să îşi aducă aminte că, pe 22 decembrie 1989, maiorul Aurel Agachi, şeful Miliţiei economice din Tîrgu Secuiesc, era linşat de mulţime în plină stradă, într-un ochi avînd înfiptă o monedă, în celălalt, emblema de pe caschetă, iar pe gură i s-a pus un şobolan mort, după care i s-a dat foc îmbrăcăminţii, încercîndu-se arderea cadavrului? Cine se mai gîndeşte, oare, la plutonierul Liviu Teofil Cheuchişan, din comuna Dealu, ucis în mod bestial, în prezenţa soţiei şi a celor doi copii mici, care au văzut cum criminalii încercau să-l jupoaie cu furculiţa şi să dea foc cadavrului? Firesc, nu sînt adeptul ideii de a ne hrăni din ură, sau de a cere aplicarea Legii Talionului: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Avem voie să iertăm, dar nu avem voie să uităm niciodată. Trebuie doar să învăţăm din greşelile noastre şi să ne păstrăm, nealterat, dreptul istoric de a fi români. Un meritoriu material documentar, realizat de adevărul.ro, aduce îi în prim-planul existenţei noastre pe românii din Ungaria. Micherechi este singura localitate din Ungaria unde românii sînt majoritari. Doar că, acolo, şi ungurii sînt majoritari. La Recensămîntul din 2011, dintre cei 2.000 de localnici, 1.700 s-au declarat români şi 1.600 – unguri. Cîteva întrebări din chestionar, puse anapoda, una după alta, au legitimat dubla identitate: români cu limba maternă maghiara, unguri cu româna ca limbă maternă. Unde-i numeri, cînd tragi linie?
Cînd copiii vor fi mari, nu se va mai vorbi limba română
Lipsa constantă de interes din partea autorităţilor, în special a celor române, a înlesnit procesul de asimilare a românilor din Ungaria, proces ajuns, acum, în fază finală. şi de ce să prezinte interes o comunitate dezbinată, care numără cînd 8.000, cînd 35.000 de români care n-au cetăţenie şi nu pot vota, reprezentaţi în faţa autorităţilor de la Budapesta de lideri mai degrabă autoproclamaţi, care nu ştiu nici măcar să vorbească limba română? Pînă la dizolvarea comunităţii şi pierderea limbii se află, acum, o cale mai scurtă de o generaţie. Ardelean a devenit Argyelàn, Costea s-a transformat în Csotye, Mihuţ în Mihucz, Pătcaş în Patka, iar familia Sava a început să se iscălească Szrva. Pe Munteanu Petre l-au îngropat Muntyán Péter, Mihai s-a transformat în Mihaly. Maghiarizarea numelor româneşti a fost combinată cu înmulţirea, vertiginoasă, a unor prenume precum Jessica, Nicholas, Briana şi Eric, intrate în preferinţele părinţilor tineri. Preotul Ioan Bun, de la Micherechi, a vrut să ridice un steag românesc în biserica ortodoxă din localitate, frecventată doar de români, dar enoriaşii s-au opus. „Nu. N-are ce să caute steagul românesc la noi în biserică. De ce aţi pus steagul românesc la noi în biserică? Că astă biserică e pe pămînt unguresc, nu românesc”, au spus unii dintre ei! În mod cert, potrivit adevărul.ro, identitatea românilor a căpătat un caracter dublu, iar statutul ei originar s-a pierdut demult. Cînd copiii care învaţă acum în şcolile cu predare în limba română vor fi crescut, se va mai vorbi oare această limbă în satele pe care toţi le numesc româneşti, sate aflate la doar 10-20 km de graniţe? „N-a fi cine să mai vorbească”, spunea Tiberiu Iova. La fel de categoric era şi viceprimarul din Micherechi: „Cînd copiii vor fi mari, nu se va mai vorbi română”. Iar Eva Iova, membră a comunităţii istorice de români din Ungaria, concluziona: „Sigur că asta duce la dispariţia şi la dizolvarea comunităţii. Cum să nu?! Sigur că da! şi este trist că acest lucru se întîmplă lîngă graniţele ţării-Mamă”.
Mai poate fi ceva care să ne surprindă?
Cu puţin timp în urmă, călătoream cu un Green Bus, într-un tur de noapte, prin Budapesta. Lumini aprinse pretutindeni, curăţenie şi o stare de bine, dincolo de aparenţe, dar şi un ghid care ţinea să ne amintească: „Se spune, în România, că Transilvania ar fi pămînt românesc!”. Am ascultat şi m-am gîndit că acesta este doar începutul. În timp ce România îşi rătăceşte autoritatea, prin ezitări şi declaraţii belicoase, Ungaria creşte, fie doar şi prin simple declaraţii. Pînă unde trebuie să ajungem? Plecînd de la premiza, falsă, că Transilvania le-a aparţinut ungurilor, sute de mii de hectare de pădure, conace, dar şi un sat întreg din Arad, Nadăş, au ajuns să fie „retrocedate” unor interpuşi, deşi Statul Român le-a răscumpărat o dată, pe vremea regelui Ferdinand. Ne vom trezi, astfel, că vom pierde Transilvania nu prin acceptarea autonomiei (politice şi teritoriale), ci prin retrocedări arbitrare!
Răspunsurile nu întîrzie să apară
Victor Roncea, de la Jurnalişti Online, nu s-a rătăcit niciodată prin cotloanele Puterii. Progresiv în gîndire, el spune ceea ce gîndeşte şi îndeamnă la respect faţă de adevărul istoric, demonstrînd, totodată, că a fi român nu este o ruşine. Ion Măldărescu, de la ARTEMIS, duce mai departe moştenirea tatălui său, neobositul jurnalist Dumitru Măldărescu, sparge tăcerea şi prezintă suflete şi fapte de români autentici. Generalul Gheorghe Văduva, pe cît de inteligent, pe atît de modest, îşi exprimă durerea de a vedea că România a ajuns precum o turmă de oi, mînată de nişte ciobani tîmpiţi, spre prăpastie! Regretatul academician Florin Constantiniu ne lipseşte din ce în ce mai mult. Marcel Bărbatei, jurnalist la Cotidianul.ro, se manifestă ca un adevărat iubitor de ţară şi demn urmaş al lui Avram Iancu: îşi asumă riscuri şi vorbeşte despre satul Nadăş şi despre jafuri la care participă chiar Statul Român, prin reprezentanţii lui în teritoriu! Autonomia teritorială este din ce în ce mai des invocată. Post de vicepremier şi funcţii ministeriale pentru minoritatea maghiară există, pămînt românesc scos la vînzare – avem! Unde este preocuparea pentru securitatea naţională ? Bate deja clopotul în dungă pentru România?
Cum se poate vinde ţara
De la 1 ianuarie 2014, România este obligată să permită străinilor rezidenţi în Uniunea Europeană să cumpere terenuri agricole în ţara noastră. Cu această ocazie, Ungaria a pus la punct o strategie, prin care să achiziţioneze suprafeţe cît mai mari de teren din Transilvania. Planul a fost dezvăluit de către Szabo Jozsef Andor, ataşat pe probleme de agricultură în cadrul Ambasadei Ungariei de la Bucureşti: „Avem un program în acest sens, al cărui element esenţial este acela că, în situaţia în care cineva doreşte să-şi vîndă terenul, acea persoană poate încheia un contract cu statul ungar, în temeiul căruia vă primi o rentă viageră. Mai mult, terenul va rămîne în proprietatea respectivei persoane pînă la sfîrşitul vieţii”. Planul maghiar nu se opreşte, însă, doar la terenuri agricole, ci se referă şi la izvoarele de ape minerale, dar şi la pădurile din Ardeal. Oficialul maghiar ignoră riscul unui conflict diplomatic cu Statul Român şi spune că Legea funciară românească, o copie după cea din Ungaria, are portiţe şi este prost făcută, astfel că nu există nici o problemă pentru statul ungar să cumpere pămîntul românesc. „(Legea din România) nu e atît de serioasă ca Legea din Ungaria. În Ungaria, doar străinul care are domiciliul pe teritoriul ţării poate cumpăra teren. Ei, în România nu este aşa. În România poate cumpăra teren şi străinul care nu locuieşte pe teritoriul ei”. Planul a fost dezvăluit într-un interviu acordat publicaţiei „Kronika”, din Tîrgu Mureş, dar, ulterior, oficialul ungar a negat că ar fi acordat interviul. Şi ambasadorul Ungariei la Bucureşti a declarat că acest interviu nu există. Publicaţia „Adevărul” deţine interviul dat de diplomatul maghiar jurnalistului Szucher Ervin şi înregistrat de acesta din urmă.
Care este miza pămîntului?
Cel care are puterea economică o dobîndeşte şi pe cea politică! Acela care va deţine pămîntul – va hotărî şi cine conduce ţara după aceea (mai precis, cărui stat îi aparţin acele pămînturi – n.n.). În Ardeal se va reconstitui trecutul, prin cumpărarea pămînturilor. Vom ajunge, din nou, slugi în propria ţară? Preşedintele Traian Băsescu a respins legea care reglementează cumpărarea de terenuri agricole de către cetăţenii europeni. Cu toate acestea, fostul negociator al României cu Uniunea Europeană, Leonard Orban, susţine că nimeni nu poate să interzică statelor să cumpere pămînt în alte ţări membre UE. „Legislaţia europeană nu are prevederi care să interzică instituţiilor de stat să cumpere terenuri agricole în alte ţări UE. Există, în schimb, o întreagă legislaţie privind dreptul persoanelor juridice de a cumpăra pămînt”. În aceste condiţii, respingerea Legii vînzării terenurilor de către preşedintele Băsescu nu are nici o relevanţă, gestul respectiv fiind doar o formalitate, care nu va schimba realitatea vînzării terenurilor către străini. E ultima lovitură puternică dată României.
La ce să ne mai aşteptăm?
„Trădare, furt, corupţie, minciună, nepotism, incompetenţă, lipsă de demnitate naţională – sînt cîteva din atributele care o caracterizează”, scria regretatul academician Florian Constantiniu, vorbind despre politica românească actuală. Moştenirea multiseculară a lui „hatîr” şi „bacşiş” a rămas atotputernică. Cum să îndrepţi o ţară, cînd cetăţenii ei se gîndesc, fiecare, la sine, şi nu la binele comun?! Vremurile sînt grele, timpurile devin tot mai triste, însă încrederea într-un viitor mai bun nu trebuie să ne părăsească. Răspunsul se află la fiecare dintre dvs. Personal, îmi doresc ca România să rămînă o ţară liberă şi frumoasă!
În loc de concluzii
Retragerea legiunilor şi a administraţiei romane din Dacia la sud de Dunăre, în anul 271 d.Chr., nu a însemnat şi migrarea autohtonilor, cum greşit s-a încercat şi se încearcă să se argumenteze. Continuitatea daco-romanilor pe teritoriul carpato-danubian este pusă sub semnul întrebării, într-un mod, mai mult sau mai puţin, interesat, de istorici precum R. Roessler, P. Hunfôlvy şi L.Tamás. Lipsiţi de suportul unor dovezi autentice, aceştia susţin că majoritatea locuitorilor Daciei a părăsit ţara după retragerea aureliană. Cu toate acestea, putem afirma că după retragerea graniţei dincolo de Dunăre (271-275 d.Chr.), în timpul domniei lui Aurelian, procesul de romanizare a populaţiei din Cîmpia Munteniei a continuat, mulţi locuitori ai imperiului preferînd să trăiască în afara graniţelor lui, datorită dărilor mult mai mici, a libertăţii religioase şi a proprietăţilor funciare pe care le puteau deţine. Această stare de lucruri este redată de scriitorul antic Salvianus: „Într-un glas se roagă ţăranii romani să-i lase a trăi cu barbarii”. După cum se poate observa, aceste informaţii şi argumente contravin teoriilor îmbrăţişate de istoriografia maghiară, şi nu numai, conform cărora „părăsirea Daciei a fost integrală, după retragerea aureliană, romanizarea, oricum superficială, a acestei provincii marginale fiind total nimicită de năvălirile barbare din Secolul al III-lea”. Punctul de plecare al amplei controverse cu privire la originea şi continuitatea românilor pe teritoriul vechii Dacii este, fireşte, reprezentat de interesele maghiarilor în a-şi susţine argumentul vechimii şi priorităţii dreptului de stăpînire asupra teritoriilor locuite de români din cele mai vechi timpuri. „Teza imigraţionistă, îmbrăţişată printr-o unanimitate suspectă, devine, în prima jumătate a Secolului al XX-lea, pentru istoricii maghiari, dogmă politică – şi cea mai mică abatere de la ea înseamnă dezertare” (Toth, 1943). Din păcate, disputa – abandonată (aparent) vreme de doar cîţiva ani – este reluată şi în prezent, cu o înverşunare pătimaşă. Formarea Poporului Român şi continuitatea existenţei lui în spaţiul carpato-danubian sînt pe deplin argumentate de vestigiile arheologice şi de mărturiile de ordin lingvistic şi folcloric. Printr-o analiză de detaliu, sprijiniţi fiind şi de dovezile amintite, teza cu privire la migrarea autohtonilor, o dată cu retragerea administraţiei romane în timpul lui Aurelian, la 271-275 d.Chr., nu poate fi acceptată, cu atît mai mult cu cît imposibilitatea acestui fapt este susţinută de izvoare de primă importanţă, de dovezi lingvistice şi de probe arheologice. În acest sens, I. Thunmann, în a doua jumătate a Secolului al XVIII-lea, amintea despre „vlahii de dincoace de Dunăre (de la nord de fluviu – n.a.) ce sînt fraţi ai celor din Macedonia, coborîtori din traci, care, sub numele de geţi şi de daci, jucară un rol atît de însemnat (…). Sub stăpînirea romană, au primit limba şi obiceiurile romane şi, după ce, sub Caracalla, au căpătat dreptul de cetăţenie, i-ar numit români. Nu se poate admite că Împăratul Aurelian l-ar fi strămutat peste Dunăre pe toţi locuitorii Daciei; fără îndoială că au mai rămas încă mulţi într-o ţară aşa de mare şi aşa de muntoasă. În timpul năvălirii vandalilor, goţilor, hunilor, gepizilor, slavilor, avarilor şi bulgarilor, ei căutau mîntuire în munţii lor (…). Năvălirea maghiarilor, în anul 896, i-a găsit în Transilvania şi în Ungaria de dincoace de Dunăre. Acest lucru îl spune notarul anonim al regelui Bela IV (…). Vlahii locuiau din timpuri străvechi şi în Valahia, şi în Moldova”. De altfel, continuitatea populaţiei romanice în ţinutul carpato-danubian nu a fost pusă la îndoială de nimeni pînă spre sfîrşitul Secolului al XVIII-lea, fiind considerată un fapt firesc şi logic. Însuşi împăratul Iosif al II-lea al Austriei (1765-1790) socotea că românii sînt, incontestabil, „cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei”. În prezenţa dovezilor scoase la iveală de cercetările arheologice, teza îmbrăţişată de istoricii maghiari nu poate fi susţinută, cu atît mai mult cu cît izvoarele antice atestă faptul că „Probus (276-282), urmaşul împăratului Aurelian, a reuşit să facă din dacii liberi – aliaţi ai imperiului, în lupta împotriva geţilor (omnes geticos populos in amicitiam receptam)”. Acesta face dovada existenţei unei armate daco-romane bine structurate. Un alt element prin care se dovedeşte continuitatea românilor în aria vechii Dacii îl constituie vocabularul religios, element ce relevă o răspîndire timpurie a creştinismului la români, probabil, încă din timpul convieţuirii dacilor cu romanii. Cuvintele din limba română pentru noţiunile fundamentale ale credinţei sînt, cele mai multe, de origine latină. Spre exemplu: termenul ,,biserică” vine din latinescul basilica, Dumnezeu, din Domine Deus, cruce, din crucem, creştin, din christianus şi rugăciune, din -rogationem. De asemenea, sărbătoare vine din latinescul dies servatorie, cimitir derivă din coemeterium, priveghere, din pervigilare, a boteza, din baptisare. Alte exemple: a închina – inclinare, a îngenunchia – ingenunculare, sfînt – sanctus, înviere – invivare şi înălţare – inaltiare. O dată cu acestea, daco-romanii au împrumutat şi unele nume de sărbători latine. Rusaliile derivă din Rosalia, sărbătoarea pomenirii morţilor, în timpul primăverii, cînd înfloresc trandafirii (rosa). Floriile derivă din lat. florarle. Crăciunul vine de la cuvîntul latinesc – calatio, care înseamnă convocare, întrunire, sau, după opinia altor filologi, de la creatio (creare), şi Paştele, din Paschae, pascarum (,,Dictionarul limbii române moderne”, 1986). În faţa unor astfel de dovezi, cred că orice comentariu este de prisos.
Prof. univ. dr. NICOLAE RADU
TRICOLORUL
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu