Sensul unei rase, naţii ori seminţii în Istorie nu constă în cuceririle şi acaparările samavolnice teritoriale, provinciale, în migraţiile barbare distrugătoare, în iredentismul grotesc, în falsificarea istoriei şi a culturii, sau, în cazul la care ne referim, în maghiarizarea forţată a populaţiei ocupate, în interzicerea vorbirii limbii române pe teritoriul sfîşiat şi controlat de invadatori, în şerbia, aproape milenară, cu care aceştia au oprimat Poporul Român din Ardeal, în „aranjarea” diferitelor tratate internaţionale, în obţinerea garanţiei marilor bancheri internaţionali sau a lobby-smului anumitor congresmani întru şovinism, pentru liderii diferitelor organisme ale societăţii deschise – ci în ofranda spirituală şi jertfelnică pe care o aduc lui Dumnezeu, naţiunii lor şi, indirect, celorlalte popoare. Naţiunea noastră daco-română este cea care a înrîurit dublu destinul rasei migratoare a huno-ungurilor: i-a aşezat într-o vatră ca temelie a vieţii şi le-a dat un sens spiritual, încreştinîndu-i la ortodoxie. Drept recunoştinţă, ei s-au învrăjbit într-o acută tendinţă de hegemonie, de jafuri repetate, de profanări ale sfintelor lăcaşuri, de masacre înmiite asupra populaţiei civile, care au culminat cu diabolicul holocaust, cunoscut în istorie sub denumirea de teroarea horthystă …
Cine sînt ei?
Noi, daco-românii, îi ştim destul de bine, fiindcă i-am simţit pe pielea noastră, pe truda şi sîngele nostru, de-a lungul veacurilor şi chiar în prezent, dar la fel de bine i-au cunoscut şi îi cunosc şi marile personalităţi culturale ale lumii. Să le dăm, deci, cuvîntul-mărturie: Nestor, în Cronica sa de la Kiev, din Secolul al XI-lea, a întocmit povestea neamurilor, spunînd: „Ungurii trecuseră pe lîngă Kiev, peste muntele Ugorskis, peste Nipru, îndreptîndu-se spre Carpaţii nordici de deasupra Tisei, purtînd lupte cu cei ce trăiau acolo, cu vlahii şi slovenii. Înlăturînd pe valahi, s-au aşezat împreună cu slovenii, pe care i-au supus peste acea ţară, care ulterior a devenit Ungaria“. Fiindcă am ajuns la unguri, să zăbovim puţin asupra pseudo-teoriei lui Roesler. În anul 1886, între 1-2 octombrie s-a ţinut la Viena al VII-lea Congres al orientaliştilor. De la Universitatea Budapesta a participat profesorul Paul Hunfalvy, care s-a străduit să impună bazaconiile-teoriei Roesler, şi anume că: leagănul naţionalităţii române este în Balcani şi că abia către sfîrşitul Evului Mediu această naţionalitate începe să se stabilească la sud de Dunăre. Cu infatuarea sa, Hunfalvy şi-a încercat cacealmaua-ştiinţifică în faţa marilor savanţi ai lumii. Ghinionul lui, dincolo de aberaţiile susţinute, a fost titanul savanţilor, boierul, folcloristul, filologul şi istoricul Bogdan Petriceicu Haşdeu, cunoscător a peste 23 de limbi.
Dar Haşdeu intervine: Cer permisiunea de a-l întrerupe pe dl. Hunfalvy, pentru a-i pune o întrebare care ar putea să-l intereseze în chiar calitatea sa de ungur. În franceză, calul castrat se numeşte longre, de unde hongrer, acţiunea de a scopi un cal. În Evul Mediu, şi chiar înainte de Secolul al IV-lea, după mărturia lui Ammian Marcellin, această artă era practicată pe malul stîng al Dunării de Jos. Dacă cineva ar încerca să conteste existenţa în Evul Mediu a ungurilor în Ungaria actuală, i s-ar putea foarte bine opune cuvintele franceze hongre valon honc. Or, în toate dialectele germane, calul jugănit se numeşte Wallach, adică „român”. S-ar putea explica acest termen, dacă românii n-ar fi trăit în Evul Mediu pe acelaşi mal stîng al Dunării de Jos cu ungurii?“.
- Dl. Hunfalvy: Eu nu cunosc vechimea acestui cuvînt în germană.
- Dl. Haşdeu: Este foarte posibil ca să nu se găsească în textele Germaniei străvechi şi, totuşi, el trebuie să fie relativ foarte vechi în vorbirea poporului căci, pe de o parte, el s-a răspîndit pînă în limbile scandinave: în suedeză wallach „hongre”, pe de altă parte, el a pătruns în lituană: volukas „hongre”; în fine el se găseşte în toate dialectele slave din nord: În boemă, în polonă, în sorabă, în rusă etc., peste tot considerat de secole ca un vechi termen popular, cu totul indigen, nicăieri ca un neologism sau ca un cuvînt de împrumut.
Alfred Ludwig, delegatul praghez, face următoarea observaţie: Eu voi prezenta, de asemenea, o obiecţie la teoria d-lui Hunfalvy. Dacă românii ar fi venit de dincolo de Dunăre, natural că vechile lor capitale s-ar găsi în sud, mai aproape de acest fluviu, în timp ce, din contră, noi le vedem toate la nord, aproape de Carpaţi, şi numai mult mai tîrziu, românii îşi apropie reşedinţele lor de Dunăre.
- Dl. Hunfalvy: Acele capitale nu erau fondate de români, ci de slavi, aşa cum numele lor o atestă.
- Haşdeu intervine: Îmi permit o nouă întrebare: În care dialect slav a găsit dl. Hunfalvy cuvintele Cîmpu-Lung şi Argeş nume ale vechilor capitale româneşti?
Bătrînul lingvist ungur se clatină în derută: Eu nu ştiu dacă aceste nume sînt vechi. Haşdeu rămîne în picioare. Hunfalvy bălmăjeşte: Aici discuţia este închisă, „graţie” memoriului prea lung… evitînd neplăcerea de a obosi, chipurile, atenţia Congresului. El va transmite manuscrisul d-lui profesor Roth, preşedintele secţiunii ariene, pentru a fi publicat, în întregime, în Buletin. Urmarea imprevizibilului s-a produs: S. Papageorgios, delegatul atenian, cu teza despre Cuţovlahi, se retrage.
Haşdeu, înainte de a-şi prezenta lucrarea
„Domnilor, România poate fi mîndră de a fi de două ori obiectul discuţiilor în rîndul Congresului orientaliştilor. Mai întîi dl. Hunfalvy propusese să demonstreze în faţa dumneavoastră că leagănul naţionalităţii române este în Balcani şi că abia spre sfîrşitul Evului Mediu această naţionalitate începe să se stabilească la sud de Dunăre. Eu regret că dl. Hunfalvy nu ne-a citit decît introducerea unei lungi monografii destinate să figureze în extenso în Buletinul Congresului. Asistenţa gustă din plin, chiar cere supliment la fina ironie savantă. Regret, încă, cu atît mai intens de a nu putea împărtăşi teoria venerabilului meu amic, teorie deja susţinută, altădată, de Sulzer şi Roesler, asupra raporturilor de filiaţie între ramura daco-romană şi ramura macedo-română a gintei traco-latine. Comunicarea savantului nostru încîntă asistenţa, atestînd străvechimea daco-românilor în Vatra lor multimilenară. Savantul nostru, Haşdeu, aflat în corespondenţă cu Hunfalvy, trimisese cu mult înaintea Congresului cursurile predate de el la Universitatea Bucureşti, în cadrul Facultăţii de Litere şi Filozofie: Principie de filologia comparativa ario-europea, cuprinzînd grupurile indo-perso-tracic, greco-italo-celtic şi leto-slavo-germanic, ca aplicaţiuni la istoria limbii române, Zina Filma, Goţii şi gepizii în Dacia. Studiu istoric lingvistic şi Glossariu tomul I, cu vorbele din limba română şi străine. Autori: A.T. Laurian şi I.C. Massim.
Mihail Eminescu preia argumentele lui Haşdeu, le îmbogăţeşte cu cele ale lui Iulius Jungetu şi Edward Gibbon şi supune pseudo-teoria lui Roesler la un examen destul de argumentat şi destul de critic. Mirajul aurului şi al bogăţiilor dace i-a năpustit pe huni, în frunte cu fiorosul Attila, peste noi, daco-românii. Neputînd să-şi împlinească visul prin faptul că tezaurul dacic fusese capturat de Traian şi romanii lui, hunii s-au încăierat între ei, după care s-au îndreptat spre Roma, acolo unde se afla Comoara Dacilor: 5 milioane livre de aur, 10 milioane livre de argint, în afară de cupe şi lucruri scumpe, depăşind orice preţuire, apoi turme şi arme şi peste 500.000 de bărbaţi, cît se poate de potriviţi pentru lupta cu armele lor, aşa cum a afirmat Criton, care a luat parte la război. Trebuie, desigur, să venim cu o precizare referitoare la numărul prizonierilor. Cifra prezentată de Criton, sau de alţi adepţi ai teoriei Golirii complete a Daciei ocupate în anul 271 d.Chr. este falsă, este o veritabilă găselniţă. Ea a fost îmbrăţişată doar pentru a se justifica Vatra străbună rămasă goală în fosta provincie ocupată şi a se impune teoria aşezării migratorilor huni în Vatra noastră părăsită, atunci. Dovadă este pseudo-teoria susţinută de Sulzer şi Roesler. Alt raţionament este că Armata Română, oricît de puternică ar fi fost, trebuia să fie cel puţin de două ori numeric peste prizonierii daci, căci altfel n-ar fi avut nici o şansă să-i supună, să-i dezarmeze, mai ales că se cunoaşte vitejia dacilor şi curajul lor nemuritor de a înfrunta bucuroşi moartea. Dar să revenim tot la rîvnitorii de comori hunii-unguri. După ce s-au încăierat şi au prădat reciproc în Dacia neocupată au părăsit-o cu un gust amar. Iată ce ne relatează despre ei Sfîntul Ambrozie: Hunii s-au aruncat asupra alanilor, alanii asupra goţilor, goţii asupra taifalilor şi sarmaţilor şi aşa mai departe.
O descriere realistă a Hunilor făcută de ilustrul Ammian Marcellian
„Neamul hunilor, puţin cunoscut în vechile monumente istorice, locuieşte dincolo de mlaştinile Macotrice, în preajma Oceanului Îngheţat, şi întrece orice măsură a sălbăticiei. La ei, chiar în primele zile de la naştere, copiilor li se brăzdează adînc obrajii cu fierul pentru ca, nimicindu-se din timp rădăcina părului, să se acopere cu cicatrici şi zbîrcituri. Încît îmbătrînesc fără barbă şi fără pic de frumuseţe, întocmai ca eunucii, cu mădulare butucănoase şi vînjoase, cu cefe groase şi cu înfăţişare monstruoasă care te înspăimîntă şi te face să crezi că sînt animale cu două picioare, sau momîi cioplite în chip grosolan, aşezate la marginea pădurilor. Pe lîngă neplăcuta lor înfăţişare omenească, mai sînt şi grozav de înapoiaţi, aşa încît nu simt nevoia focului sau a mîncării gătite, ei se hrănesc cu rădăcini de ierburi sălbatice şi cu carne de animale de tot soiul, pe jumătate crude, pe care o încălzesc puţin, aşezînd-o între picioarele lor şi pe spinarea cailor. Nu sălăşluiesc niciodată în case şi se feresc de ele ca de nişte morminte oprite folosinţei obşteşti. Nu-i cu putinţă să găseşti la ei nici măcar o colibă ţuguiată de trestie, ci în rătăcirile lor prin munţi şi păduri se obişnuiesc din leagăn să îndure frigul, foamea şi setea… (la noi n-au dovedit acest lucru. n.a.). La dînşii, nimeni nu ară şi nici nu pune vreodată mîna pe plug, căci toţi umblă de colo pînă colo, fără sălaşuri statornice, fără cămin şi fără lege, fără un trai regulat, totdeauna ca nişte fugari, împreună cu căruţele în care locuiesc. Asemenea animalelor necuvîntătoare, nu-şi dau seama în nici un chip de cinste şi necinste, aprinşi numai de o nemărginită lăcomie pentru aur… Atilla s-a intitulat rege al hunilor şi era extrem de crud. Ucidea prin răstignire. Avea mai multe soţii… După moartea lui (452 d.Chr.), ucis în noaptea nunţii, probabil, de tînăra şi ultima soţie Ildice, de origine germanică, banda de terorişti – fără patrie – s-a destrămat şi a dispărut”. Doamne, şi cîte mai sînt de spus! Trebuie să mărturisim tot adevărul, chiar cu riscul de a-i ajuta şi pe ei.
Prof. univ. dr. GH. CONSTANTIN NISTOROIU
TRICOLORUL
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu