RĂZBOIUL ATOMIC ÎN LUMEA ANTICĂ (III)

În relatările sale despre războaiele galice, Iulius Cezar descria un tip de fortăreaţă construită din lemn şi piatră pe care o numeau murus Gallicus. Acest lucru era interesant pentru cei care încercau să dezlege enigma forturilor vitrificate, întrucît aceste forturi erau realizate dintr-un zid de piatră umplut cu pietriş, care avea în interior buşteni din lemn, pentru stabilitate. Părea logic să se creadă că arderea unui astfel de zid umplut cu lemn ar fi putut să creeze fenomenul de vitrificare. Unii cercetători sînt convinşi că cei care au construit forturile au provocat vitrificarea. Arthur C. Clarke citează o echipă de chimişti de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra, care studia numeroase forturi: „ţinînd cont de temperaturile înalte care trebuiau să fie produse şi de faptul că există în jur de 60 de forturi vitrificate într-o zonă relativ restrînsă din Scoţia, nu credem că acest tip de structură este rezultatul unor incendii accidentale. Erau necesare o planificare şi o construcţie atentă”.
Cu toate acestea, Helen Nisbet, un arheolog scoţian, consideră că vitrificarea nu a fost realizată intenţionat de constructorii forturilor. Într-o analiză detaliată a tipurilor de roci utilizate, doamna Nisbet dezvăluie că majoritatea forturilor au fost construite din piatra existentă în locul respectiv, că nu au ales piatra pentru proprietatea ei de vitrificare.
Procesul de vitrificare în sine, chiar dacă a fost realizat intenţionat, rămîne un mister. O echipă de chimişti care a lucrat pentru Arthur C. Clarke’s Mysterious World a supus unei analize chimice riguroase mostre de rocă din 11 forturi; chimiştii au declarat că temperaturile necesare pentru producerea vitrificării erau atît de mari – pînă la 1.100° C – încît o simplă ardere a zidurilor din lemn amestecat cu piatră nu ar fi putut atinge astfel de temperaturi.
Cu toate acestea, experimentele realizate în anii 1930 de celebrul arheolog V Gordon Childe şi de colegul său Wallace Thorneycroft au arătat că forturile puteau fi incendiate şi puteau să genereze suficientă căldură pentru a vitrifica piatra. În 1934, cei doi au creat un zid de testare de 3,5 metri lungime, 1,80 metri lăţime şi 1,80 metri înălţime, care a fost construit pentru ei la Plean Colliery, în Stirlingshire. Ei au folosit cărămizi din argilă refractară pentru exterior, stîlpi de susţinere din buşteni şi au umplut golul dintre ziduri cu mici cuburi de pietriş bazaltic. Deasupra au aşezat turbă. La sfîrşit, au stivuit lîngă ziduri 4 tone de reziduuri de cherestea şi vreascuri şi le-au dat foc. Datorită unei furtuni de zăpadă, un vînt puternic a aţîţat amestecul din lemn şi piatră, iar nucleul a atins un oarecare grad de vitrificare a rocii. În iunie 1937, Childe şi Thorneycroft au repetat experimentul de vitrificase la fortul antic Rahoy din Argyllshire, folosind roci găsite la faţa locului. Experimentele lor nu au răspuns însă la nici una dintre întrebările privind forturile vitrificate; ei nu au făcut decît să demonstreze că era teoretic posibil să aduni suficient lemn şi vreascuri deasupra unui amestec din lemn şi piatră pentru a vitrifica masa de piatră. O critică adresată lui Childe este aceea că se pare că el a folosit o proporţie lemn/piatră mai mare decît consideră mulţi istorici că s-a folosit la construirea fortăreţelor din piatră şi lemn. Un aspect important al teoriei lui Childe este că nu constructorii, ci invadatorii – după ce atacau forturile – incendiau zidurile, folosind vreascuri şi lemn; nu înţelegem însă de ce oamenii ar fi continuat să construiască ziduri de apărare pe care invadatorii le puteau distruge prin foc, cînd puteau foarte bine să înalţe fortificaţii din piatră masivă, care ar fi rezistat fără probleme. Cei care critică teoria atacului subliniază că, pentru a genera suficientă căldură prin foc natural, zidurile ar fi trebuit să fie construite într-un mod special pentru a genera căldura necesară. E ilogic să avansezi ipoteza că acei constructori ar fi creat, în mod intenţionat, forturi care să fie incendiate sau că invadatorii ar fi depus atîtea eforturi pentru a produce tipul de foc necesar pentru vitrificarea zidurilor – cel puţin prin tehnicile tradiţionale. O deficienţă a tuturor acestor teorii este presupunerea că, în Scoţia antică, starea culturii era una primitivă. Este uimitor să ne gîndim cît de mare şi de bine coordonată trebuie sa fi fost populaţia sau armata care a construit aceste structuri antice şi a locuit în ele. În „Mysterious Britain”, Janet şi Colin Bord ne descriu Castelul Maiden pentru a oferi o idee despre vasta întindere a acestei minuni a tehnologiei preistorice: „Acoperă o suprafaţă de 48,5 hectare, cu o lăţime medie de 50 de metri şi o lungime de 915 metri. Circumferinţa interioară este de circa 2,5 km şi, după cum am menţionat, ar fi nevoie de 250 000 de oameni pentru a-1 apăra! Prin urmare, este greu să considerăm că această construcţie fusese ridicată în scopuri defensive. Nenumăratele intrări labirintice din capetele de est şi de vest continuă să-i nedumerească pe arheologi. Poate că iniţial fuseseră construite pentru intrarea în procesiune a poporului din Neolitic. Mai tîrziu, cînd războinicii din Epoca Fierului au folosit locul ca fortăreaţă, probabil că le-au considerat utile ca mijloc de a induce în eroare invadatorii care încercau să pătrundă în interior. Faptul că multe dintre aceste „forturi construite pe dealuri” au două intrări – una la nord-est şi cealaltă la sud-vest – sugerează, de asemenea, o formă de ceremonie închinată Soarelui”. Cu 250 000 de oameni care apără un fort, vorbim despre o armată uriaşă într-o societate foarte bine organizată! Nu e vorba de cîţiva picţi înveşmîntaţi în piei de animale care, cu suliţe în mîini, apără un fort împotriva bandelor prădătoare alcătuite din vînători şi culegători. Rămîn, totuşi, unele întrebări. Ce armată uriaşă ar fi putut ocupa aceste forturi aflate pe stîncile din apropierea unor mări sau lacuri? Şi care era acea mare forţă maritimă de care nu se puteau apăra acei oameni? Forturile de pe coasta vestică a Scoţiei amintesc de forturile misterioase situate pe stîncile din Insulele Aran, pe ţărmul vestic al Irlandei. Aici ne gîndim într-adevăr la povestea Atlantidei, în care o puternică flotă navală îşi atacă şi cucereşte vecinii într-un război violent. (Va urma)

DAVID HATCHER CHILDRESS