Wright menţionează că toate craterele de impact cunoscute de noi, cum este cel de la Wabar, în Arabia Saudită, sînt presărate cu bucăţele de fier şi alte resturi meteoritice. Nu la fel se întîmplă în locurile în care se află LDG. Mai mult, LDG este concentrată în două zone, nu într-una singură. O zonă are formă ovală; cealaltă este un inel circular lat de 6 km şi cu un diametru de 21 de km. În centrul lat al inelului nu se află LDG. O teorie este că ar fi fost un impact „moale” cu un proiectil, ceea ce ar însemna că un meteorit, poate de 30 de metri în diametru, a explodat la circa 10 km deasupra Imensei Mări de Nisip. Aerul fierbinte ar fi putut să topească nisipul aflat dedesubt. Se consideră că un astfel de impact fără crater ar fi avut loc în evenimentul Tunguska, Siberia, din anul 1908, cel puţin aşa susţine ştiinţa convenţională. Evenimentul respectiv, ca şi sticla pură din deşert, rămîne un mister. Conform unei alte teorii, un meteorit ar fi ricoşat pe suprafaţa deşertului, lăsînd o crustă sticloasă şi un crater superficial care a fost acoperit în scurt timp. Există însă două zone cunoscute în care se află LDG. Să fi fost două proiectile cosmice care au acţionat în tandem? E posibil ca deşertul vitrificat să fie rezultatul războaielor atomice din lumea antică. La fel, e posibil ca deşertul să fi fost afectat de o armă cu raze de tip Tesla care a topit deşertul, poate în timpul unui test. Un articol despre misterioasa sticlă deşertică, semnat de Kenneth Oakley, a apărut în revista britanică „Nature“ (nr. 170, 1952). În acest articol, intitulat „Datarea sticlei de silice din deşert libian”, Oakley scria: „Bucăţi de sticlă din silice naturală de pînă la 7 kilograme sînt împrăştiate ici şi colo pe o suprafaţă ovală măsurînd 130 de km de la nord la sud şi 53 de km de la est la vest, în Marea de Nisip din deşertul libian. Acest material remarcabil, care este aproape pur (97% silice), relativ uşor (densitate specifică 2,21), transparent şi de culoare galben-verzui, are calităţile unei pietre preţioase. A fost descoperit în timpul unei expediţii organizate de Departamentul Egiptean de Prospecţiune Geologică sub conducerea domnului R A. Clayton, în anul 1932 şi a fost investigat temeinic de Dr. L. J. Spencer, care s-a alăturat unei expediţii speciale a Departamentului, în 1934. Bucăţile au fost găsite în coridoare lipsite de nisip, aflate între şirurile de dune de la nord şi sud, înalte de 100 de metri şi la distanţe de 2 – 5 km unul de celălalt. Aceste coridoare sau «străzi» au o suprafaţă detritică asemănătoare unei «piste de curse», formată din pietriş colţuros şi resturi argiloase roşietice de dezagregare, suprapuse peste gresia nubiană. Bucăţile de sticlă se află pe această suprafaţă sau sînt parţial înglobate în ea. Doar cîteva mici fragmente au fost găsite sub suprafaţă, nici unul la o distanţă mai mare de 1 metru. Toate bucăţile de la suprafaţă au fost ciobite sau netezite de nisip. Răspîndirea sticlei nu este uniformă. (…) Deşi, fără îndoială, naturală, originea sticlei libiene din silice este incertă. În conţinut, seamănă cu tectitele de origine presupus cosmică, dar acestea sînt mult mai mici. Tectitele sînt de obicei negre, deşi o varietate descoperită în Boemia şi Moravia şi cunoscută ca moldavit este verde-închis şi transparentă. Sticla libiană din silice a fost comparată şi cu sticla formată prin fuziunea nisipului în căldura generată de căderea unui meteorit mare, de exemplu la Wabar în Arabia şi la Henbury în Australia Centrală. Relatînd descoperirile expediţiei sale, Dr. Spencer declară că nu a reuşit să identifice sursa pentru sticla libiană; nici un fragment de meteoriţi sau indicii privind eventuale cratere provocate de meteoriţi nu au fost descoperite în zona de răspîndire a sticlei. Dr. Spencer spune: «Părea mai uşor să presupunem că a căzut pur şi simplu din cer».
Ar fi de un interes considerabil dacă data de origine ori de sosire a sticlei din silice în Marea de Nisip ar putea fi determinată geologic sau arheologic. Faptul că se găseşte doar la suprafaţă sau în stratul superior al unui depozit superficial sugerează că nu are o vechime mare din punct de vedere geologic. Pe de altă parte, e clar că se află acolo din vremuri preistorice. Unele foiţe au fost analizate de egiptologii din Cairo, care au considerat că provin din „neoliticul tîrziu sau predinastic”. În ciuda unei cercetări atente efectuate de Dr. Spencer şi de regretatul domn A. Lucas, nu s-a găsit nici un obiect din sticlă de silice în colecţiile din mormîntul lui Tutankamon sau din vreun alt mormînt predinastic. Nici un ciob nu a fost descoperit în zona cu sticlă din silice, dar în apropierea foiţelor au fost găsite cîteva «vîrfuri de suliţă din sticlă neprelucrată», precum şi mai multe unelte din cuarţit, «pietre de moară» şi fragmente de coji ale unor ouă de struţ”.
Oakley pare să nu aibă dreptate cînd afirmă că LDG nu a fost descoperită în mormîntul lui Tutankamon, întrucît, potrivit lui O’Keefe, acolo s-a găsit o astfel de piesă. În orice caz, se pare că anumite zone din deşertul libian aşteaptă încă să fie explicate. Să fie oare zonele vitrificate din deşertul nord-african dovezi ale unui război antic, un război care să fi transformat Africa de Nord şi Arabia în deşertul de astăzi?
Forturile vitrificate din Scoţia
Unul dintre marile mistere ale arheologiei clasice este existenţa în Scoţia a multor forturi vitrificate. Să reprezinte ele încă o dovadă a unui război atomic antic? Poate că da, poate că nu. Se spune că pe teritoriul Scoţiei există cel puţin 60 de astfel de forturi. Printre cele mai cunoscute sînt Tap O’Noth, Dunnideer, Craig Phadrig (în apropiere de Inverness), Abernathy (în apropiere de Perth), Dun Lagaidh (în Ross), Cromarty, Arka-Unskel, Eilean na Goar şi Bute-Dunagoil din Strîmtoarea Bute, pe Insula Arran. Un alt celebru fort vitrificat este cel de pe Dealul Cauadale, din Argyll, în vestul Scoţiei. Unul dintre cele mai bune exemple de fort vitrificat este Tap O’Noth, care se află în apropierea satului Rhynie din nord-estul Scoţiei. Acest fort masiv preistoric se află pe vîrful unui munte cu acelaşi nume (560 de metri), care oferă o privelişte impresionantă asupra regiunii Aberdeenshire. La prima vedere s-ar părea că zidurile sînt realizate din pietriş, dar la o privire mai atentă se poate observa că nu sînt construite din piatră uscată, ci din rocă topită! Pietrele, cîndva separate, sînt astăzi o masă neagră cu aspect de zgură, topite una într-alta de căldura care trebuie să fi fost atît de intensă, încît rîuri de rocă lichidă curgeau odinioară pe ziduri.
Relatări despre forturi vitrificate au apărut încă din 1880, cînd Edward Hamilton a scris un articol intitulat „Forturi vitrificate pe coasta vestică a Scoţiei”, publicat în Archaeological Journal (numărul 37, paginile 227 – 243, 1880). În acest articol, Hamilton descrie în detaliu mai multe cocioabe inclusiv Arka-Unskel: „În punctul în care Loch na Nuagh începe să se îngusteze, funde malul opus se află la o milă şi jumătate, cel mult două mile, se găseşte un mic promontoriu legat de uscat printr-o fîşie îngustă de nisip şi iarbă, care în mod sigur s-a aflat cîndva sub apă, acoperit de valurile înalte ale fluxului. Pe vîrful teşit al acestui promontoriu se află ruinele unui fort vitrificat numit Arka-Unskel. Rocile pe care se află acest fort sînt gnaisuri metamorfice, acoperite cu iarbă şi ferigi, şi se înalţă pe trei laturi, aproape perpendicular, la o înălţime de circa 33 de metri deasupra nivelului mării. Suprafaţa netedă de pe culme e separată în două de o mică depresiune. În secţiunea mai mare, cu laturi abrupte spre mare, e situată partea principală a fortului, care ocupă întreaga suprafaţă plană. Are o formă oarecum ovală. Circumferinţa este de circa 60 de metri, iar zidurile vitrificate se găsesc pe întreaga lungime. Am săpat sub masa vitrificată şi acolo am descoperit ceva extrem de interesant care ne ajută să înţelegem cum a fost aplicat focul în scopul vitrificîrii. Partea interioară a zidului superior sau vitrificat, pe o lungime de 30 sau 45 de centimetri, era neatinsă de foc, doar că unele dintre pietrele netede erau lipite una de alta, iar pietrele, toate de tip feldspat, erau aşezate în straturi, una peste alta. Prin urmare, era evident că pe roca iniţială s-a format mai întîi o fundaţie rudimentară, apoi pe această fundaţie a fost aşezat un strat gros de pietre disparate şi în mare parte netede, în principal din nisip feldspatic şi de un tip diferit faţă de cele descoperite în imediata apropiere; ulterior, aceste pietre s-au vitrificat sub acţiunea căldurii aplicate din exterior. Această fundaţie din pietre separate se regăseşte în fortul vitrificat de la Dun Mac Snuichan, pe Loch Etive”.
Hamilton descrie un alt fort vitrificat, mult mai mare, situat pe insulă, la intrarea în Loch Ailort:
„Această insulă, numită de localnici Eilean na Goar, este cea mai estică şi este delimitată pe toate laturile de gnaisuri abrupte; aici trăiesc şi îşi fac cuibul foarte multe păsări de mare. Suprafaţa plană de pe culme e la 36 de metri deasupra nivelului mării, iar aici sînt situate ruinele forturilor vitrificate; ele au o formă dreptunghiulară şi sînt înconjurate de un zid de apărare vitrificat, gros de 1 metru şi jumătate, care la capătul sud-vestic se uneşte cu o mare rocă verticală de gnais. Spaţiul închis de acest zid are circumferinţa de 128 de metri şi o lăţime de 21 de metri. Zidul de apărare merge de la un capăt la altul şi are o grosime de circa 1,5 metri. În capătul estic se află o masă mare de zid in situ, vitrificat pe ambele părţi. În mijlocul spaţiului închis se află o depresiune adîncă în care sînt împrăştiate bucăţi de zid vitrificat, cu siguranţă detaşate din locul lor iniţial”.
Evident, Hamilton ridică o serie de întrebări în legătură cu forturile. Să fi fost aceste structuri construite ca mijloc de apărare? Vitrificarea a fost deliberată sau e rezultatul unui accident? Cum s-a produs această vitrificare? În procesul de vitrificare, blocuri uriaşe din piatră sînt topite laolaltă cu pietriş mic şi se formează o masă tare şi sticloasă. Explicaţiile pentru vitrificare sînt puţine şi disparate; nici una nu este unanim acceptată. Una dintre primele teorii susţine că aceste forturi sînt aşezate pe vulcani antici (sau pe rămăşiţe ale unor vulcani) şi că oamenii au folosit, pentru a-şi construi aşezările, piatra topită rezultată din erupţii. Această idee a fost înlocuită de teoria conform căreia oamenii care au construit zidurile au conceput forturile în aşa fel, încît vitrificarea era premeditată, scopul ei fiind să consolideze zidurile. Această teorie susţine că se aprindeau focuri şi se adăuga material inflamabil. Pentru a se obţine ziduri suficient de puternice ca să reziste la umiditatea din zonă sau la atacurile inamice.
Este o teorie interesantă, dar ridică mai multe probleme. În primul rînd, nu există nici un indiciu că o astfel de vitrificare chiar consolidează zidurile fortăreţei; dimpotrivă, se pare că le slăbeşte rezistenţa. În multe cazuri, zidurile forturilor par să se fi prăbuşit din cauza focului. În plus, cum zidurile multor forturi scoţiene sînt doar parţial vitrificate, o asemenea metodă de construcţie nu ar fi fost deloc eficientă. (Va urma)
DAVID HATCHER CHILDRESS
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu