În condiţiile în care Kremlinul considera că populaţia din teritoriile ocupate trebuie să parcurgă „într-un timp scurt procesul deşteptării comuniste”, constînd în „lichidarea înapoierii îndeobşte culturale a satului, a înrîuririi religiei, cu rămăşiţele şi retrăirile naţionalismului în conştiinţa oamenilor“, iar Basarabia era apreciată de liderii sovietici drept „un străvechi teritoriu al Rusiei“, „dreptul“ stabilirii „frontierei precise“ moldo-ucrainiene a fost acordat conducerii Ucrainei, care, „în partea deşteptării comuniste“, s-a dovedit a fi extrem de „avansată“. Documente recent publicate atestă că teritoriile răpite de Uniunea Sovietică în iunie 1940 deveniseră terenuri disputate şi cîmp de propagandă şi de acţiune nu numai pentru comuniştii ucrainieni, dar şi pentru Organizaţia Naţionaliştilor Ucrainieni (O.U.N.), care preconiza crearea statului ucrainian independent, în care trebuiau să fie incluse – potrivit planurilor acesteia din urmă – atît nordul Bucovinei, cît şi Basarabia. În timp ce cele două grupări din cadrul mişcării O.U.N. pledau fie pentru obţinerea sprijinului Berlinului în acţiunea lor de constituire a unei Ucraine independente („melnichiştii“), fie pentru reconstituirea statului ucrainian prin forţe proprii („banderiştii”) – ambele considerînd Basarabia şi nordul Bucovinei ca părţi componente ale statului ucrainian independent, pe care îl aveau în vedere, conducerea Ucrainei sovietice, în persoana preşedintelui Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.U., M.S. Greciuha, susţinut de N.S. Hruşciov, a obţinut de la Stalin „dreptul de proiectare a frontierei de stat a R.S.S.M.“. Ca urmare a acestei situaţii, Sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al URSS a examinat – pînă la adoptarea legii „Cu privire la formarea R.S.S. Moldoveneşti“ – problema „Cu privire la constituirea R.S.S.M. şi includerea nordului Bucovinei şi a judeţelor Hotin, Akkerman şi Ismail ale Basarabiei în componenţa R.S.S. Ucrainiene“, Ucraina obţinînd, astfel, judeţele româneşti Hotin, Cetatea Albă şi Ismail cu o populaţie de 959.115 oameni, din care 272.314 (28,4 %) erau români, iar ucrainienii constituind doar 244.017 (25,4%) persoane. Pentru a-şi atinge scopurile expansioniste, conducerea bolşevică a Ucrainei – cu acordul celei de la Moscova – a recurs la falsuri grosolane. Astfel, referindu-se la judeţul Ismail, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al Ucrainei M.S. Greciuha afirma, că 33,3% din populaţie era alcătuită din bulgari şi găgăuzi, care, „fiind triburi slave” (?), aveau mai multe lucruri comune în privinţa modului de viaţă cu ucrainienii, decît cu moldovenii. La nord, ca şi la sud, hotarul a fost trasat în mod arbitrar, fără a se ţine cont de structura etnică a teritoriilor, iar 8 raioane din componenţa fostei R.A.S.S.M., populate preponderent cu români, au fost trecute, fără nici o justificare, în componenţa Ucrainei sovietice. Este adevărat că, în perioada în care au lucrat comisiile Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.U. şi Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M. în vederea pregătirii materialelor pentru fixarea hotarelor moldo-ucrainiene (2 august – 4 noiembrie 1940), s-a reuşit o anumită „îndreptare” a acestora, prin recuperarea cîtorva localităţi care, conform Legii „Cu privire la formarea RSS Moldoveneşti”, erau atribuite Ucrainei. Nu era, însă, decît o amară consolare, deoarece Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., din 4 noiembrie 1940 „Cu privire la stabilirea graniţei între R.S.S. Ucrainiană şi R.S.S. Moldovenească”, a dat o totală satisfacţie pretenţiilor teritoriale ale Ucrainei, oficializînd spargerea integrităţii Basarabiei. Ca urmare, în componenţa Moldovei sovietice a rămas o suprafaţă de numai 33,7 mii kmp faţă de 44,4 mii kmp pe care a avut-o în perioada interbelică şi o populaţie de 2.467.700 locuitori faţă de 3.700.000 cît i s-a promis iniţial. Prin acordarea de mari compensaţii teritoriale ucrainienilor pe seama României, liderii bolşevici de la Kremlin au urmărit obiectivul aservirii definitive a acestora la politica imperialistă a Moscovei. Preluînd partea de Nord a Bucovinei, la care se adăuga Hotinul, Ucraina intra în posesia munţilor, una dintre sursele economice fundamentale ale Moldovei, tăindu-se astfel o punte către leagănul formării Poporului Român. În privinţa Sudului RSS Moldoveneşti, Moscova a urmărit să-i ia acesteia posibilitatea de a avea acces la mare sau la Gurile Dunării, ceea ce îi tempera în faşă eventuale veleităţi de independenţă.
Proteste post-factum
În anul 1943, la solicitarea lui Stalin şi Molotov, Institutul de Etnografie al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. a elaborat, pentru uz de serviciu şi cu titlu secret, o „Notă explicativă la harta graniţei poporului şi limbii moldoveneşti”. Cu toate că Nota conţinea o serie de teze antiştiinţifice privind deosebirea moldovenilor de români şi „constituirea moldovenilor într-o naţionalitate deosebită”, autorii moscoviţi subliniau apartenenţa judeţelor Akkerman şi Ismail la statul Moldovei, precum şi faptul că Hotinul a fost parte a Principatului Moldovei încă din 1395. Deja după cel de-al doilea război mondial, în intenţia aberantă de „încheiere a măreţei reunificări istorice a poporului moldovenesc şi a pămînturilor sale“, precum şi „pentru restabilirea adevărului istoric“, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M., F. Brovko a solicitat biroului C.C. al P.C.(b) al Moldovei ca, după o analiză minuţioasă a materialelor şi documentelor istorice, economice, etnografice şi geografice existente, să adreseze C.C. al P.C.(b) al U.R.S.S. şi Guvernului sovietic „propunerea cu privire la reunirea întregului popor moldovenesc şi a pămînturilor sale într-un stat moldovenesc unitar“. În consecinţa studierii „unor materiale suplimentare“, secretarul C.C. al P.C.(b) din Moldova, N. Salagor, şi preşedintele Consiliului de Miniştri al R.S.S.M., N. Koval, au adresat, în anul 1946, o scrisoare lui I.V. Stalin, în care s-au limitat la a-l ruga „să examineze problema reîntoarcerii în componenţa R.S.S. Moldoveneşti a judeţelor basarabene Hotin, Akkerman şi Ismail“. Liderii comunişti din Moldova sovietică menţionau că, în procesul formării R.S.S.M., a fost ignorată „comunitatea, istoric constituită, a teritoriilor Basarabiei, comunitatea economică a judeţelor de sud, centrale şi de nord ale Basarabiei, comunitatea lingvistică, culturală şi etnică a poporaţiilor ce locuiesc în aceste judeţe“. Aceeaşi scrisoare conţinea constatarea că „republica este lipsită de porturile dunărene şi de cele de la Marea Neagră (Bugaz, Akkerman, Chilia, Ismail, Vîlcov, Reni)“, iar dezmembrarea politico-administrativă a Basarabiei are repercusiuni negative asupra dezvoltării economice şi culturale a R.S.S.M. O nouă încercare de reparare a marii injustiţii săvîrşite de liderii bolşevici de la Moscova şi Kiev în vara-toamna anului 1940 se atestă după moartea lui I.V. Stalin, în condiţiile în care succesorul acestuia, N.S. Hruşciov, a condamnat sever „cultul personalităţii“, promiţînd „revenirea la principiile leniniste“ de funcţionare a P.C.U.S. şi a statului sovietic“. Astfel, la 10 iunie 1958, ministrul Culturii al R.S.S.M., Artiom Lazarev, a adresat conducerii republicii un memoriu confidenţial, în care-şi exprima convingerea că în 1940, în cadrul procesului de trasare a graniţei moldo-ucrainiene, „au fost comise greşeli regretabile“. În opinia autorului memoriului, greşelile respective fuseseră comise fie „din cauza grabei cu care au fost pregătite materialele pentru sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem al U.R.S.S.“, fie că la baza determinării structurii etnice a teritoriilor trecute în componenţa RSS Ucrainene „au fost puse unele documente necontrolate şi inexacte“, fie că, în definitiv, „la stabilirea frontierei au fost luate în consideraţie şi motive de altă natură“, necunoscute opiniei publice. Dar faptul cel mai curios, menţiona în continuare A.M. Lazarev, este că „aceste greşeli nu sînt corectate nici astăzi, (…) nu se întreprind nici un fel de măsuri în această direcţie“. Ori, sînt cunoscute multiple cazuri cînd unele republici unionale, în baza unor înţelegeri reciproce, au soluţionat frăţeşte probleme de asemenea natură, din care motiv autorul îşi exprima ferma convingere că, în cazul în care chestiunea respectivă ar fi fost abordată „frăţeşte“, „reprezentanţii poporului ucrainian-frate ar fi satisfăcut, fără îndoială, rugăminţile poporului moldovenesc“. În fine, o dată cu proclamarea perestroikăi gorbacioviste, acelaşi istoric va adresa, împreună cu poetul Emilian Bucov, cercetătorul Tudor Ciubotaru şi fostul ministru al Învăţămîntului public, Agripina Crăciun, un Apel către Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. şi preşedintele acestuia, Andrei Gromîko, „cu marea rugăminte de a examina problema cu privire la hotarele R.S.S. Moldoveneşti“, sperînd, în van, că „soluţionarea pozitivă“ a problemei respective va constitui „o nouă dovadă a ataşamentului pentru adevăr şi omenie“, ce ar fi caracterizat politica naţională leninistă a P.C.U.S. Evenimentele au demonstrat că Moscova a acceptat, într-adevăr, „politica revizuirii hotarelor“, dar nu în sensul sperat de republicile traumate de consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov, ci în cel de revizuire deja a noilor frontiere ale republicilor ex-sovietice, continuînd să-şi menţină, în cazul Republicii Moldova, prezenţa militară chiar şi în zilele noastre – în pofida prevederilor dreptului internaţional şi a propriilor angajamente asumate public şi în mod repetat.
Prof. univ. dr. NICOLAE ENCIU, Chişinău
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu