Se delectau cu cîte o pipă de opiu şi cei care şi-au dat întîlnire la Hotelul St. Ermis, în 1903, ca să hotărască în ce fel de lume va trebui să trăim mai departe. Descendenţii participanţilor la acea adunare se regăsesc, astăzi, în Comitetul celor 300. Aceşti aşa-zişi guvernanţi ai lumii au produs schimbări atît de mari în mediul în care trăim, încît consumul de droguri a luat o amploare nemaiîntîlnită, depăşind orice limită pînă la care fenomenul mai putea fi oprit, cu ajutorul strategiilor şi tacticilor obişnuite de aplicare a legii. Acest lucru este valabil mai cu seamă în marile oraşe, unde existenţa unor numeroase grupuri demografice îngreunează dezvăluirea multora dintre informaţiile confidenţiale care ies, uneori, la iveală.
Mulţi dintre cei care frecventau cercurile regale consumau cu regularitate opiu. Unul dintre favoriţii acestora a fost scriitorul Coudenhove-Kalergi, care, în 1932, a scris o carte, intitulată „Revolution Through Technology“ („Revoluţie prin tehnologie“ – n. tr) - în fond, un proiect pentru revenirea lumii la forma unei societăţi medievale. Cartea a devenit, practic, un document de lucru pentru planul Comitetului celor 300, care viza dezindustrializarea lumii, începînd cu Statele Unite. Sub pretextul că presiunile suprapopulării ar reprezenta o problemă serioasă, Kalergi recomanda o revenire la ceea ce el numea „spaţiile largi“. Nu vi se pare că seamănă cu discursul lui Pol Pot şi al Khmerilor Roşii? Iată cîteva extrase din carte: „În privinţa instituţiilor sale, oraşul viitorului va semăna cu cetăţile din Evul Mediu (...), iar cel care nu e condamnat să locuiască în oraş din cauza ocupaţiei sale se va muta la ţară. Civilizaţia noastră este o cultură a marilor oraşe; prin urmare, e o plantă de baltă, născută din oameni degeneraţi, bolnăvicioşi şi decadenţi, care au ajuns, voluntar sau involuntar, în această fundătură a vieţii“. O justificare foarte apropiată de cea prezentată de „AnkarWat“, pentru planurile „sale“ de depopulare a oraşului Phnom Penh.
Primele transporturi de opiu au ajuns, din Bengal, în Anglia cu „Clipperele de ceai“ ale ,,British East India Company“, în 1683. Opiul a fost adus în Anglia pentru teste şi experimente, ca să se verifice dacă oamenii de rînd din Marea Britanie, yeomenii şi cei din clasele inferioare puteau fi determinaţi să consume drogul. Astăzi, am numi aşa ceva „test de marketing“ pentru un nou produs. Dar robuştii yeomeni (posesorii unei ferme) şi „oamenii de rînd“ erau plămădiţi dintr-un aluat sănătos, iar experimentul a eşuat lamentabil. „Clasele inferioare“ ale societăţii engleze au respins ferm consumul de opiu.
În aceste condiţii, plutocraţii şi oligarhii din înalta societate londoneză au început să facă prospecţiuni, în căutarea unei pieţe care să nu fie atît de refractară, atît de inadaptabilă. Au găsit o asemenea piaţă în China. În înscrisurile pe care le-am studiat la ,,India Office“, unde erau înregistrate sub titulatura „Diverse documente vechi“, am găsit toate informaţiile de care aveam nevoie pentru a dovedi că traficul de opiu din China a început, într-adevăr, o dată cu înfiinţarea „Misiunii Interne Chineze“, finanţată de ,,British East India Company“ - în aparenţă, o societate misionară creştină, dar care, în realitate, era grupul de „promovare“ al noului produs ce avea să fie introdus pe piaţă – şi anume, OPIUL.
Acest lucru mi s-a confirmat ulterior, cînd am primit acces la documentele lui Sir George Birdwood, din arhivele Oficiului Indian. La scurt timp după ce reprezentanţii Misiunii Interne Chineze au început să distribuie pachetele de mostre şi să le arate localnicilor coolies cum să fumeze opiul, în China au început să sosească mari cantităţi de drog. Nici faimoşii „Beatles“ n-ar fi putut să facă o treabă mai bună. Dacă, în Anglia, ,,British East India Company“ eşuase, de această dată, ea a reuşit, mult peste cele mai îndrăzneţe aşteptări ale sale, în China, ale cărei milioane de săraci găsiseră în fumatul opiului o evadare din viaţa lor de mizerie.
Fumoarele de opiu au început să apară prin toată China, iar în oraşele mari, ca Shanghai şi Canton, sute de mii de chinezi nefericiţi au descoperit că o pipă de opiu făcea ca viaţa să pară mai suportabilă. ,,British East India Company“ a avut cale liberă de acţiune timp de mai bine de 100 de ani, pînă cînd guvernul chinez a înţeles ceea ce se întîmpla. Abia în 1729 au fost emise primele legi împotriva fumatului de opiu. Cei 300 de membri ai Consiliului de Administraţie al ,,British East India Company“ nu s-au bucurat deloc şi, nefiind, în nici un caz, dispuşi să se dea bătuţi, au angajat imediat compania într-o luptă continuă cu guvernul chinez.
,,British East India Company“ ajunsese să cultive seminţele de mac care produceau opiu de cea mai bună calitate, preluate de pe plantaţiile de maci din Benares şi Bihar (Bazinul Gangelui) din India, o ţară aflată, pe atunci, în întregime, sub control englez. Acestea se vindeau la mare preţ, în timp ce opiul de nivel inferior, din alte zone ale Indiei, era mult mai ieftin. Nedorind să-şi piardă piaţa care producea atîţia bani, Coroana Britanică a declanşat un război împotriva forţelor chineze, reuşind să le învingă. În mod similar, în prezent, Guvernul S.U.A. poartă, chipurile, o bătălie continuă cu baronii drogurilor - şi, precum s-a întîmplat cu guvernul chinez de odinioară, suferă pierderi grele. Există, totuşi, o mare diferenţă: guvernul chinez lupta ca să învingă, pe cînd guvernul Statelor Unite nu ţine deloc să cîştige lupta - ceea ce explică de ce fluctuaţia cadrelor din Agenţia de Control al Drogurilor (D.E.A.) a atins un nivel atît de ridicat.
Ulterior, opiul de calitate superioară a început să sosească şi din Pakistan, via Makra, pe coastele pustii ale ţării, de unde navele duceau încărcătura în Dubai şi o vindeau pe aur. Se spune că astfel se explică, parţial, motivul pentru care este preferată heroina, în detrimentul cocainei. Traficul de heroină e mai discret şi nu e însoţit de violenţă extremă, precum asasinarea unor înalte oficialităţi, aşa cum se întîmplă, aproape zilnic, în Columbia (unde domină comerţul cu cocaină). Opiul pakistanez nu se vinde la fel de scump ca opiul din Triunghiul de Aur, sau cel din Semiluna de Aur (din Iran). Acest lucru a stimulat enorm producţia şi vînzările de heroină, care ameninţă să detroneze cocaina, ca principal produs comercializat pe piaţă.
Infamul trafic cu opiu a fost discutat ani de zile în cercurile înaltei societăţi engleze, spunîndu-se că acesta ar fi unul din „roadele Imperiului“. Legendele despre faptele de vitejie din Khyber Pass ascundeau, de fapt, un înfloritor trafic de opiu. Armata Britanică era staţionată în Khyber Pass, avînd misiunea de a proteja caravanele care transportau opiul brut şi care erau în pericol de a fi prădate de triburile locale. Familia regală britanică ştia acest lucru? De bună seamă că da, altfel, de ce-ar fi ţinut o armată întreagă în acea regiune, unde nu se găsea nimic valoros, în afara productivului comerţ cu opiu? Menţinerea militarilor într-o ţară îndepărtată este foarte costisitoare. Regina trebuie să fi întrebat ce treabă aveau acolo acele unităţi militare. Cu siguranţă, nu se duseseră să joace polo sau biliard, la popota ofiţerilor.
,,British East India Company“ îşi păzea cu străşnicie monopolul asupra comerţului cu opiu. Potenţialii competitori erau eliminaţi fără scrupule. Într-un celebru proces din 1791, un anume Warren Hastings a fost pus sub acuzare pentru că ajutase un prieten să intre în comerţul cu opiu, în dauna B.E.I.C. Textul rechizitoriului, pe care l-am găsit în arhivele cazului (păstrate la ,,India Office“), ne ajută să ne formăm o imagine mai clară despre vastul comerţ cu opiu: ,,Acuzatul spune că Hastings a încheiat cu Stephen Sullivan, în condiţii flagrant de evidente şi neruşinat de avantajoase, un contract pe 4 ani pentru furnizare de opiu, fără a anunţa, în scopul de a crea o AVERE IMEDIATĂ (sublinierea autorului) pentru numitul William Sullivan Esq“.
În condiţiile în care ,,British East India Company“ şi guvernul britanic deţineau monopolul asupra comerţului cu opiu, singurii oameni cărora li se permitea să facă imediat avere erau „nobilimea“, „aristocraţia“, plutocraţii şi familiile oligarhice din Anglia, dintre ai căror descendenţi mulţi pot fi găsiţi, azi, ca făcînd parte din Comitetul celor 300, la fel cum au făcut parte şi strămoşii lor din Consiliul celor 300, cel care conducea ,,British East India Company“. Cei din afara acestui sistem, precum domnul Sullivan, începeau imediat să aibă probleme cu Coroana, în momentul în care îndrăzneau să se servească din afacerile cu opiu de cea mai bună calitate, aducătoare de miliarde de lire sterline.
Onorabilii membri ai ,,British East India Company“, cu lista celor 300 de consilieri ai săi, făceau parte din toate cluburile celebre ale gentlemanilor din Londra şi erau, în cea mai mare parte a lor, membri ai Parlamentului, pe cînd alţii, născuţi în ţară şi în colonii, erau magistraţi. Pentru a călători în China, erau necesare paşapoarte ale companiei. Cînd, în China, au apărut cîţiva curioşi, dornici să investigheze implicarea Coroanei Britanice în acel comerţ atît de înfloritor, magistraţii B.E.I.C. le-au revocat, prompt, paşapoartele, în acest fel, împiedicîndu-le total accesul în China.
(va urma)
JOHN COLEMAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu