În 1930, Capitala Marii Britanii a investit în „dominioanele“ britanice din America de Sud un mare excedent de capital. Benjamin Graham, o autoritate în investiţiile britanice peste hotare, a declarat că investiţia engleză din America de Sud „depăşea 1 trilion de lire sterline“. Reţineţi, era în anul 1930, iar, pe atunci, 1 trilion (1.000 de miliarde) de lire reprezenta o sumă colosală. Care a fost motivul pentru care s-au efectuat investiţii atît de masive în America de Sud? Răspunsul se poate formula într-un singur cuvînt: drogurile. Plutocraţia care controlează băncile britanice era aceea care ţinea băierile pungii şi, la fel ca şi acum, se ascundea după o faţadă cum nu se poate mai respectabilă, menită să-i camufleze adevăratele afaceri.
Nimeni nu i-a prins vreodată pe acei oameni cu mîţa-n sac. Au avut întotdeauna personaje-paravan, aşa cum au şi în zilele noastre, dispuse să ia vina asupra lor, în cazul în care se descoperea vreo neregulă. Atunci, ca şi acum, conexiunile cu traficul de droguri erau, în cel mai bun caz, sugerate. Nimeni n-a putut să îndrepte un deget acuzator în direcţia vreuneia dintre familiile bancare, respectabile şi „nobile”, din Marea Britanie, ai căror membri fac parte din Comitetul celor 300.
Este deosebit de semnificativ faptul că numai 15 membri ai Parlamentului controlau acel vast imperiu, iar, dintre aceştia, mai proeminenţi erau Sir Charles Barry şi cei din familia Chamberlain. Aceşti seniori ai Finanţelor acţionau îndeosebi în Argentina, Jamaica şi Trinidad, zone ce au devenit, pentru ei, mari surse de bani, prin intermediul contrabandei cu droguri. În acele ţări, plutocraţii britanici îi ţineau pe „băştinaşi” - aşa cum, cu dispreţ, îi numeau ei pe localnici - la un nivel minim al subzistenţei, vecin cu sclavia. Averile obţinute din traficul de droguri în Caraibe nu cunoşteau limite.
Plutocraţii se ascundeau după faţade, precum ,,Trinidad Leaseholds Limited”, implicată în minerit, dar ADEVĂRATA MATERIE PRIMĂ pe care o exploatau erau drogurile. La fel se întîmplă şi în zilele noastre, cînd constatăm că Produsul Intern Brut (P.I.B.) al Jamaicăi este bazat, aproape integral, pe vînzările de ganja, o varietate a plantei din care se obţine marijuana, cu proprietăţi psihotrope mult mai puternice. Mecanismul destinat coordonării traficului de ganja a fost pus la punct de David Rockefeller şi Henry Kissinger, sub titulatura de „Caribbean Basin Initiative”.
Pînă în urmă cu ceva timp, adevărata istorie a comerţului cu opiu din China era absolut necunoscută, după ce, vreme de ani buni, fusese ascunsă cît se putea mai bine. Pe vremea cînd ţineam cursuri la universitate, mulţi dintre studenţi mă întrebau de ce le plăcea atît de mult chinezilor să fumeze opiu. Tinerii erau nedumeriţi din cauza relatărilor contradictorii referitoare la ceea ce se întîmplase cu adevărat în China. Cei mai mulţi credeau că era vorba doar de muncitorii chinezi care îşi cumpărau opiu de pe piaţa liberă pentru a-l fuma acasă, sau care se duceau în miile de fumoare de opiu care invadaseră cartierele mărginaşe, pentru ca, acolo, să uite, pentru un timp, de condiţiile grele în care trăiau. Adevărul este că aprovizionarea Chinei cu opiu s-a aflat sub monopol britanic, un monopol OFICIAL al guvernului, precum şi o politică oficială a Marii Britanii. Comerţul indo-britanic cu opiu, avînd China ca piaţă de desfacere, a fost unul dintre cele mai bine păstrate secrete. În jurul lui s-au ţesut multe legende eronate, cum ar fi aceea a lui „Clive din India” şi poveştile despre eroismul Armatei Britanice în această colonie, pentru gloria „Imperiului”, atît de bine scrise de Rudyard Kipling, precum şi povestirile despre „Clipperele cu ceai”, vasele care străbăteau oceanele lumii, pentru a aproviziona cu ceai chinezesc saloanele frecventate de înalta societate din Epoca victoriană. În realitate, istoria ocupaţiei britanice în India şi a Războaielor Opiului reprezintă una dintre cele mai nedemne şi ruşinoase pete de pe obrazul civilizaţiei occidentale.
Aproape 13% din venitul Indiei, în vremea stăpînirii britanice, provenea din vînzarea opiului de Bengal, care avea o calitate superioară, către distribuitorii din China, coordonaţi de englezi. „Beatles-ii” acelor vremuri – respectiv, cei ce constituiau Misiunea Internă Chineză - reuşiseră de minune să stimuleze consumul de opiu printre lucrătorii chinezi săraci (coolies, cum li se spunea). Aceşti narco-dependenţi, la fel ca, mai tîrziu, adolescenţii toxicomani din Statele Unite, nu au apărut din senin. CEEA CE TREBUIE SĂ REŢINEM ESTE CĂ ŞI UNII, ŞI ALŢII, AU FOST CREAŢI. În China a fost creată, mai întîi, o piaţă a opiului, pe care, apoi, a acaparat-o opiul adus din Bengal. După acelaşi tipar s-a acţionat şi în Statele Unite: mai întîi s-a creat o piaţă pentru marijuana şi L.S.D., pe care, apoi, au luat-o în stăpînire plutocraţii britanici şi verii lor americani, cu ajutorul seniorilor din fruntea sistemului bancar britanic.
Traficul ilegal de droguri este unul dintre cele mai abjecte exemple de obţinere a unor cîştiguri financiare fabuloase, din exploatarea mizeriei omeneşti, celălalt fiind comerţul legal cu droguri, desfăşurat de companiile farmaceutice din proprietatea lui Rockefeller, aflate, în cea mai mare parte a lor, în Statele Unite, dar care au filiale importante în Elveţia, Franţa şi Marea Britanie, toate beneficiind de susţinerea deplină a Asociaţiei Medicale Americane (A.M.A). Tranzacţiile necurate cu droguri şi banii rezultaţi din astfel de afaceri curg prin Londra şi Hong Kong, prin Dubai şi, recent, prin Liban, în urma invadării acestei ţări de către Israel.
Se vor găsi destui care să se îndoiască de această afirmaţie. „Urmăriţi rubricile de afaceri din «Financial Times», vor spune ei. Doar nu vreţi să susţineţi că toate acestea au vreo legătură cu traficul de droguri?”. Ei bine, în mod sigur au, dar să nu vă imaginaţi nici o clipă că nobilii din Anglia vor recunoaşte public acest lucru. Vă mai amintiţi de ,,British East India Company”? Oficial, această firmă făcea comerţ cu ceai!
Ilustrul ziar londonez „Times” n-a îndrăznit niciodată să spună publicului britanic că e imposibil să se obţină PROFITURI SUBSTANŢIALE din comerţul cu ceai, şi nici n-a făcut vreo aluzie, cît de mică, la comerţul cu opiu destinat protipendadei ce frecventa cluburile selecte ale Londrei şi acelora care îşi petreceau timpul jucînd chukka ori polo, la Royal Windsor Club. De asemenea, n-a scris nici un cuvînt despre faptul că gentlemenii ofiţeri care se duceau în India spre a servi Imperiul erau finanţaţi EXCLUSIV din enormele beneficii obţinute din exploatarea milioanelor de coolies chinezi, dependenţi de opiu.
Comerţul era derulat de ilustra ,,British East India Company”, al cărei amestec în afacerile economice, politice şi religioase ale Statelor Unite ne-a costat foarte scump în ultimii 200 de ani. Cei 300 de membri ai Consiliul de Administraţie al ,,British East India Company” se situau mult deasupra oamenilor de rînd. Ei erau atît de puternici - cum remarca, la un moment dat, Lordul Bertrand Russell - încît „îi puteau da sfaturi chiar şi lui Dumnezeu, cînd avea probleme în Paradis”. Să nu ne închipuim că, în anii care s-au scurs de atunci, s-a schimbat ceva. EXACT aceeaşi atitudine domneşte, şi în zilele noastre, printre membrii Comitetului celor 300, motiv pentru care, adeseori, îşi spun „Olimpienii”.
Mai tîrziu, Coroana Britanică, adică familia regală, s-a alăturat şi ea comerţului practicat de ,,British East India Company”, folosindu-o ca intermediar pentru a produce opiu în Bengal şi în multe alte zone din India, şi, în acelaşi timp, controlînd exporturile, prin „dările de tranzit” - taxe impuse de Coroană tuturor producătorilor de opiu, înregistraţi oficial pe lîngă autoritatea de stat, care-şi exportau marfa în China.
Înainte de 1865, cînd comerţul era încă „ilegal” - cuvînt folosit pentru a smulge un tribut şi mai mare de la producătorii de opiu - şi cînd nu se făcea nici cel mai mic efort pentru a stopa acest negoţ, cantităţi colosale de opiu erau expediate din India, la bordul „clipperelor cu ceai chinezesc”, în jurul cărora s-au ţesut atîtea legende, şi care, chipurile, transportau numai lăzi cu ceai din India şi China pentru pieţele britanice. Domnii şi doamnele din ,,British East India Company” căpătaseră atîta îndrăzneală, încît au încercat să vîndă această substanţă ucigătoare pînă şi armatelor Uniunii şi Confederaţiei,
în timpul Războiului de Secesiune, sub forma unor pilule contra durerii. Nu e foarte greu să ne imaginăm ce s-ar fi întîmplat dacă planul lor reuşea. Toate acele sute de mii de soldaţi s-ar fi întors de pe cîmpul de luptă dependenţi total de opiu. Se pare că, un secol mai tîrziu, „Beatles-ii” au avut mai mult succes, reuşind să transforme în toxicomani milioane de adolescenţi.
Negustorii din Bengal şi bancherii care-i controlau din Anglia şi-au întărit poziţiile şi au acumulat putere graţie enormelor sume de bani care se scurgeau în haznalele ,,British East India Company”, bani rezultaţi din imensele cantităţi de opiu vîndute amărîţilor de coolies chinezi. Profiturile B.E.I.C., chiar şi pe vremea aceea, depăşeau cu mult cîştigurile anuale, însumate, ale General Motors, Ford şi Chrysler, în vremurile lor de glorie. Tendinţa de a scoate beneficii imense din droguri a fost perpetuată pînă în anii ‘60 de către comercianţii „legali” ai substanţelor stupefiante, precum Sandoz (producător de L.S.D.) şi Hoffman la Roche (fabricant de valium, un predecesor al diazepamului). Costul materiilor prime şi al manoperei pentru obţinerea de valium este de 3 dolari/kg. Hoffman la Roche vinde produsul distribuitorilor, la un preţ de 20.000 de dolari/kg. Pînă ajunge la consumatori, preţul valiumului se ridică la 50.000 de dolari/kg. Produsul este folosit în cantităţi mari în Europa şi Statele Unite. S-ar putea să fie cel mai utilizat drog de acest gen din lume. Hoffman la Roche procedează similar cu Vitamina C, al cărei cost de producţie este sub 1 cent/kg, dar pe care o vinde contra unui profit de 10.000%. Cînd un prieten al meu a demascat această companie criminală, care încheiase un acord monopolist cu alţi producători, încălcînd legile Comunităţii Economice Europene, a fost arestat la frontiera dintre Elveţia şi Italia şi trimis după gratii; soţia lui a fost supusă unui şir neîntrerupt de ameninţări din partea Poliţiei elveţiene, pînă cînd, incapabilă să mai facă faţă acestor hărţuieli, femeia s-a sinucis. Fiind cetăţean britanic, amicul meu a fost salvat de consulul Marii Britanii din Berna şi, imediat ce a fost eliberat din închisoare, a părăsit ţara. Şi-a pierdut soţia, slujba şi pensia, fiindcă a îndrăznit să dezvăluie secretele firmei Hoffman la Roche. Elveţienii iau foarte în serios Legea împotriva spionajului industrial!
Păstraţi în minte această întîmplare, cînd veţi mai vedea acele reclame atrăgătoare, cu munţi imaculaţi, pîrtii de ski înzăpezite, ceasuri de mînă elegante şi orologii cu cuc. Nu asta e Elveţia. În realitate, Elveţia nu este altceva decît locul unde se desfăşoară o vastă operaţiune de spălare de bani, de ordinul miliardelor de dolari zilnic, în care sînt implicate principalele bănci ale ţării, la adăpostul şi sub îndrumarea Comitetului celor 300, la fel ca fabricanţii „legali” de droguri. Elveţia este „refugiul suprem” al Comitetului, locul cel mai sigur pentru păstrarea banilor proprii şi garantarea protecţiei personale a membrilor săi, în situaţia producerii unor calamităţi globale. E bine, deci, să nu uitaţi: puteţi avea necazuri serioase cu autorităţile elveţiene, dacă divulgaţi vreo informaţie despre aceste activităţi infracţionale. Elveţia consideră astfel de dezvăluiri drept „spionaj industrial”, infracţiune care, de obicei, se pedepseşte cu 5 ani de închisoare. Prin urmare, e mai prudent să fabulăm că Elveţia e o ţară curată şi civilizată, decît să ne uităm sub covor, sau în pubelele de gunoi, deghizate în „bănci”.
În 1931, directorii administrativi ai aşa-numitelor „Cinci Mari” companii britanice au fost răsplătiţi prin acceptarea lor ca Semeni ai Domeniului, pentru activităţile de spălare a banilor cîştigaţi din droguri. Cine ia astfel de hotărîri şi conferă asemenea onoruri? Regina Angliei îi decorează pe oamenii ce ocupă poziţii la vîrf în traficul de droguri. Băncile britanice implicate în acest comerţ oribil sînt prea numeroase ca să le menţionăm, dar, iată cîteva dintre cele mai importante: British Bank of the Middle East, Midland Bank, National and Westminster Bank, Barclays Bank, Royal Bank of Canada, Hong Kong and Shanghai Bank, Baring Brothers Bank. Multe dintre băncile comerciale sînt îngropate pînă peste cap în profiturile murdare ale traficului de droguri. E cazul băncilor Hambro, conduse de Sir Jocelyn Hambro.
Pentru a face un studiu cu adevărat interesant şi revelator asupra comerţului cu opiu din China, era necesar să obţinem accesul la ,,India Office”, din Londra. Am putut ajunge acolo, datorită funcţiei mele în Serviciile de Informaţii, primind un ajutor de mare valoare din partea celui ce a fost mandatat să gestioneze documentele regretatului profesor Frederick Wells Williamson. Aceste documente mi-au furnizat multe informaţii despre traficul de opiu desfăşurat de ,,British East India Company” în India şi în China, pe tot parcursul Secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. Dacă acele hîrtii ar fi date publicităţii, un scandal monstru se va abate peste capetele viperelor încoronate ale Europei!
În zilele noastre, opiul, principalul produs al traficului de droguri, a fost înlocuit, parţial, de mai ieftina cocaină, care a acaparat o mare parte din piaţa nord-americană. În anii ‘60, heroina care venea din Hong Kong, Liban şi Dubai ameninţa să inunde Statele Unite şi Europa de Vest. Cînd cererea a depăşit oferta, s-a trecut la cocaină. Dar, la sfîrşitul anului 1991, această tendinţă s-a inversat; heroina a reintrat în graţii, deşi la fel de adevărat este că şi cocaina încă se mai bucură de mari favoruri printre clasele mai sărace.
Heroina, după cum ni se spune, satisface mai bine nevoia de drog a toxicomanilor; efectele ei sînt mult mai intense şi mai durabile decît cele ale cocainei, iar producătorii de heroină atrag mai puţin atenţia comunităţii internaţionale, decît furnizorii columbieni de cocaină. În plus, e puţin probabil ca Statele Unite să facă un efort real pentru a opri producţia de opiu din Triunghiul de Aur, care se află sub controlul armatei chineze. Orice încercare de a o împiedica, ar duce la izbucnirea unui război serios. Un atac grav asupra comerţului cu opiu ar atrage intervenţia militară chineză.
Britanicii ştiu un lucru: nu au nici un conflict cu China, în afară de cîteva gîlcevi, ocazionale, cu privire la cine primeşte porţia cea mai mare din plăcintă. Marea Britanie e implicată, de mai bine de două secole, în comerţul cu opiu din China. Nimeni nu va fi vreodată atît de necugetat încît să clatine barca în care se află cei doi parteneri, cîtă vreme de aici pleacă milioanele de dolari ce ajung în conturile oligarhilor englezi, iar pe piaţa aurului din Hong Kong sînt tranzacţionate cantităţi de aur mai mari decît totalul celor comercializate la Londra şi New York.
Acei indivizi care îşi imaginează, cu naivitate, că ar putea ajunge la un acord cu vreun senior chinez sau cu vreunul burmez, de pe colinele Triunghiului de Aur, habar nu au despre ce e vorba. Dacă ar şti, în veci n-ar mai scoate o vorbă despre stoparea comerţului cu opiu. Asemenea discuţii demonstrează necunoaşterea anvergurii şi complexităţii traficului chinezesc de opiu. Plutocraţii britanici, K.G.B.-ul sovietic, CIA şi bancherii americani - toţi se află în cîrdăşie cu China. Ar putea, un singur om, să oprească o asemenea afacere, sau măcar s-o ştirbească puţin? Ideea e prea absurdă ca să ne-o imaginăm măcar.
Ce este heroina şi de ce a ajuns ea, în ultima vreme, să fie mai căutată decît cocaina? Conform profesorului Galen, recunoscut ca fiind o autoritate în materie, heroina e un derivat al opiului, drog care ,,anesteziază” simţurile şi provoacă perioade prelungite de somnolenţă. Asta le place celor mai mulţi toxicomani: „să doarmă în braţele lui Morfeu”, cum spun ei. Dintre toate drogurile cunoscute de om, opiul creează cea mai mare dependenţă. Multe produse farmaceutice conţin opiu, în diverse cantităţi, iar hîrtia folosită la fabricarea ţigaretelor – există bănuieli în acest sens – este, mai întîi, impregnată cu opiu, ceea ce ar explica faptul că şi fumatul produce o astfel de dependenţă.
Seminţele de mac, din care se obţine opiul, au fost descoperite demult de mogulii indieni, care le amestecau în ceaiul oferit unui adversar dificil. Substanţa e utilizată şi ca medicament analgezic, înlocuind, în mare măsură, cloroformul şi alte anestezice din trecut. Opiul a fost foarte popular în toate cluburile selecte ale Londrei victoriene, şi nu e nici un secret că existau persoane – de pildă, fraţii Huxley – care îl foloseau cu regularitate. Membrii cultelor orphic-dionysiace din Grecia helenistică şi cei ai cultelor lui Osiris şi Horus, din Egiptul ptolemeic, priviţi cu atîta bunăvoinţă de societatea victoriană, fumau, cu toţii, opiu. Era, se pare, o practică „în mare vogă”.
(va urma)
JOHN COLEMAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu